Orbirea voluntară

Jurnalele, tot mai numeroase în zilele noastre, dezleagă limbile care au tăcut atîta amar de vreme, fiind un prilej de defulare, de justificare, de mistificare şi chiar de autoînşelare. Jurnalul lui Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, 2012), ne face un preţios serviciu în înţelegerea a ceea ce aş numi „orbirea voluntară“. Autorul ne oferă cîteva chei pe care merită să le discutăm, aici interesîndu-ne doar demersul ideologic, tributul plătit timpului, slăbiciunilor omeneşti, preţul supravieţuirii – pentru unii, acomodarea cu privilegiile şi compromisurile aferente – pentru alţii. Ion Ianoşi, de credinţă marxistă (el însuşi aminteşte undeva, pomenind despre cîţiva coreligionari care, devenind atei, au schimbat – îmbrăţişînd marxismul – doar o credinţă cu alta), s-a văzut, nu prea tîrziu, contrazis, în idealul său utopic, de falimentele şi de sacrilegiile socialismului real.   Confruntat cu întrebarea: „N-ai văzut ce se petrece?! S-a ales praful de toate făgăduielile, iar tu ai rămas totuşi dreptcredincios unui Partid care îşi încalcă propriile pretenţii de democraţie internă şi de liberă exprimare, n-ai aflat nimic despre crimele comunismului, aiurea şi la noi?“, răspunsul e de-a dreptul stupefiant: „Despre unele nu am ştiut, pe altele nu le-am crezut“ … Într-o exprimare lapidară: o dezerţiune […]