Orhan Pamuk sau a trai pentru a (te) povesti

Despre cistigatorul Nobelului pentru literatura din 2006 s-a vorbit foarte mult in Occident imediat dupa intrarea acestuia pe piata cu The White Castle (1990), recenzentii unora dintre cele mai prestigioase reviste – Le Nouvel Observateur, The New Yorker Magazine, The Observer, Publishers Weekly – incluzindu-l de la inceput intr-o descendenta literara de invidiat pentru un scriitor inca neconsacrat atunci: Borges, Calvino, Cervantes, Faulkner, Woolf, Kafka, Thomas Mann sint doar citeva dintre numele des vehiculate cind se discuta o carte a lui Orhan Pamuk, principalul reprezentant turc al postmodernismului. Dincolo de recunoasterea si de notorietatea pe care le aduce premiul Nobel unui agent al cimpului literar, ramine valoarea operei, incontestabila la orice relectura, independent de orice distinctie, test pe care cele patru romane publicate pina in prezent in traducere romaneasca (in seria de autor Orhan Pamuk la Editura Curtea Veche) il trec fara probleme. Jocul halucinant de perspective Cu un destin fluctuant in ceea ce priveste optiunile profesionale, Orhan Pamuk trece mai intii printr-o scoala de arhitectura si se reclama de la o formatie de jurnalist inainte de a intra ucenic la clasicii studiati la Robert College – Chaucer, Shakespeare, Milton, Coleridge –, fiind un adept declarat al fortei marilor autori […]