Oskar Pastior şi libertatea constrîngerii

Ceasul bate unu jumătate. Noaptea. O umbră se prelinge pe caldarîm. Sau se sparge. (E, totuşi, caldarîm de Bucureşti, începutul anilor ’60.) Opintit în călcîiul umbrei, un om în pardesiu negru, cu gulerele ridicate, cu pălăria trasă pe faţă, se sprijină de zidul igrasios al unui gang. Îşi înfige o ţigară în colţul gurii. O aprinde. Îşi verifică ceasul. Trage din ţigară. Exală pedant, ţuguindu-şi buzele a mister, atît cît fumul încălecat în trombe să se confunde cu negura nopţii. Nu-şi poate permite nici o greşeală. Se repliază. Dispare în pardesiu. Tocmai aude paşi venind dinspre celălalt capăt al gangului. Paşi repezi. Să fie o femeie pe tocuri? Ecoul sporeşte confuzia. Apoi, cealaltă umbră să se piardă în noapte. Omul în pardesiu ridică încheietura mîinii drepte la gură şi murmură abia perceptibil: „Doi-zece, doi-zece…“ Cu siguranţă, un cod secret. Abia peste decenii vom fi aflat gravitatea acelor cuvinte: omul în pardesiu era Oskar Pastior, spionînd motanul încălţat al vecinului…   N-aş fi recurs la acest comic absurd, dacă situaţia „deconspirării“ lui Oskar Pastior nu ar fi fost una comic-absurdă. Comică – pentru că, în cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, ştirea că Oskar Pastior a fost informator al Securităţii a fost […]