Cu ceva vreme în urmă – dar nu într-atît de demult încît să nu mai merite a fi prezentat chiar și mai tîrziu –, a apărut un volum foarte necesar, Uniformele militare ilustrate de Alexandru Asachi (Editura Vasiliana 98, Iași, 2012, 105 p. + il), semnat de doi prolifici și sîrguincioși cercetători ieșeni, Sorin Iftimi și Aurica Ichim, care au adunat între coperțile volumului tot ceea ce se cunoștea pînă la acea oră despre stampele executate de Alexandru Asachi, fiul marelui cărturar moldovean Gheorghe Asachi. Deși a ales cariera armelor, artistul a fost îndemnat, încă de tînăr, de tatăl său să deprindă și secretele litografiei, spre a‑l ajuta să popularizeze imagini cu mesaj patriotic sau propagandistic. Fără a se ocupa de ilustrațiile cu tematică istorică sau alegorică elaborate de Asachi, cei doi autori s-au oprit doar asupra albumelor (sau a planșelor disparate) cu uniforme militare.
După un Argument, o prezentare a uniformelor armatei din Moldova din intervalul 1830‑1866 și un portet al lui George Sion, marele colecționar și mecena care adunase o importantă suită de stampe semnate de Asachi, autorii schițează o biografie a militarului-artist, încercînd să clarifice anumite pete albe din existența sa. Carierea sa militară este reconstituită nu din filele îngălbenite ale Anuarului Armatei, ci din articolele a doi autori ce s-au ocupat de Asachi cu ceva timp mai înainte, C.I. Istrati și A.S. Ionescu. Într-o notă de la pagina 21, este citat un valoros fond documentar de la Direcția Județeană Iași a Arhivelor Naționale, Corespondența particulară a colonelului Alex. Asachi, fond ce ar merita studiat și dat publicității pentru a înțelege mai bine biografia unei personalități demne de respectul și prețuirea posterității. Concluzia, preluată după o lucrare a Doinei Pungă, conform căreia Al. Asachi ar fi decedat la finele anului 1875 sau la începutul lui 1876 – bazată pe faptul că, în Calendarul pentru poporul românesc din acel an, ar fi apărut niște ilustrații realizate de el – nu este relevantă. Aceasta pentru că planșele respective puteau fi elaborate cu mult timp înainte și păstrate în portofoliul calendarului pînă la o publicare ulterioară, chiar postumă, în cazul de față. La fel, nu trebuie uitat că un calendar pe anul ce urma să înceapă era tipărit cu mult timp înainte, niciodată în primele zile ale noului an. Din manuscrisele lui Gheorghe Bezviconi păstrate în arhiva documentară a lui Ștefan S. Goroveni, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iași, ce ne-au fost comunicate de ilustrul genealogist Mihai Sorin Rădulescu, reiese că moartea lui Alexandru Asachi s-a produs – la București – pe data de 15 decembrie 1875. În note ar fi putut să fie citată și comunicarea noastră Deslușiri ale biografiei lui Alexandru Asachi după un document inedit, susținută și apoi publicată într-un volum de rezumate intitulat „Sesiunea Națională a Muzeelor de Artă“ (Bîrlad, 13 octombrie 1993, p. 12).
O altă neclaritate s-a strecurat şi în nota 31, de la pagina 22, unde se vorbește despre moștenirea rămasă de pe urma lui Gheorghe Asachi: cum se putea ca o casă ce fusese vîndută în 1862 să le fie transmisă moștenitorilor, la moartea cărturarului, în 1869?!?
Dacă la început au făcut o prezentare, fie și succintă, a unifomelor (p. 6), ar fi fost cazul ca autorii să specifice modul de desemnare a gradelor și înlocuirea, în 1831, a torsadelor de fir de pe umerii ofițerilor cu epoleți, la insistența acestora, care erau desconsiderați de camarazii de același rang din armata imperială rusă. „Pălăria cu trei colțuri“ purtată de ofițeri nu era, cum explică autorii, „tricornul“ (p. 8) – pălărie ieșită de mult din uz, aparținînd secolului al XVIII-lea –, ci bicornul, generalizat în moda uniformei în prima jumătatea a secolului al XIX-lea. Ce-i drept, în terminologia epocii i se spunea „pălărie cu trei colțuri“, dar nu era vorba despre modelul purtat de către Mozart sau Beaumarchais, ci de acela impus în vremea lui Napoleon și Wellington. „Znacul“ – o bucată de alamă în formă de semilună, rămășiţă a unui element al armurii din vechime –, folosit drept însemn al ofițerului aflat în timpul serviciului, era prins sub guler, nu la guler, cum precizează, în chip eronat, autorii (p. 9). Vînătorii, care reprezentau o ramură de elită a infanteriei, nu aveau „tunică maro“, cum afirmă autorii (p. 11), ci din postav civit, adică bleumarin – aceasta în timpurile pe care le ilustra Asachi, fiindcă mai tîrziu va fi, într-adevăr, cafenie. „Ulanca“ din dotarea lăncierilor – sau ulani – nu avea să se numească ulterior „dolman“, cum spun autorii (p. 12), deoarece era vorba despre două articole vestimentare total diferite, chiar dacă ambele aparțineau trupelor călări și erau destinate a fi purtate de către ofițeri pe vreme rece: ulanca era o haină scurtă pînă sub bazin, la două rînduri, cu guler și manșete din pluș ori din blană, în vreme ce dolmanul avea aceeași lungime, era și el prevăzut cu blană, dar era închis cu brandemburguri și fusese repartizat dorobanților călări și jandarmilor călări din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pentru ca, mai tîrziu, să fie folosit de roșiori și de călărași.
Autorii nu sînt siguri dacă albumul Armia Română, din 1862, se găseşte şi la București, în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, în plus faţă de exemplarul complet de la BCU Cluj‑Napoca, provenind din donația lui G. Sion. Sîntem în măsură să-i informăm că, la Cabinetul de Stampe, se află doar două planșe din acest album: cel cu Statul Major, reprezentat în mică ținută, și acela cu ofițerii medici din Corpul sanitar, ambele cu ușoare – și parțiale – intervenții în acuarelă. Preluînd o informație confuză furnizată de Doina Pungă în articolul ei „Alexandru Asachi – desenator și litograf“ (Muzeul Național, XVI/2004, p. 217-234), în care se pretindea că noi i-am fi atribuit lui Asachi publicarea unui Album al Oștirii în 1852, autorii încearcă să o corecteze stabilind că nu am afirmat așa ceva, ci am prezentat albumul executat de Andreas Bielz și Karl Danielis (Artă și document, Editura Meridiane, București, 1990).
Volumul semnat de Iftimi și Ichim se încheie cu 36 de planșe color, comentate competent fiecare în parte. Pe lîngă litografiile cu subiect militar ale lui Asachi, autorii au decis să includă și patru planșe în acuarelă, fără autor, aflate la Arhivele Naționale și menite a ilustra ținuta armatei moldovenești la 1854 (p. 32-41). Autorii dau dovadă de o excesivă fatuitate cînd afirmă că planșele din Albumul Oastei Moldovei din 1858 „sînt publicate pentru prima dată în albumul de față“ (p. 25) – adică al lor. Poate ar fi fost mai corect să precizeze că sînt publicate pentru prima dată color în acest volum, căci se pare că ei ignoră faptul că respectivul album a fost depistat, în anii 1980, de colonelul dr. Cristian M. Vlădescu, de la Muzeul Militar Național, și reproducerile planșelor au fost panotate, încă din acea perioadă, în expoziția permanentă de uniforme a instituției muzeale amintite. Stampele au fost, ulterior, reproduse alb-negru, de noii. De altfel, ei nu au cunoștință nici de un amplu studiu pe care l-am consacrat acestui gen de publicații, studiu în care tratam și despre menționatele seturi de stampe din 1858 și 1862, „Albumele armatei române din secolul al XIX-lea“ (Revista Muzeelor, nr. 8-9-10/1990, p. 68-94).
La momentul publicării, lucrarea în discuţie părea a fi exhaustivă și aducea reale servicii atît amatorilor de opere de artă cu subiecte marțiale, cît și specialiștilor în istorie militară și uniformologie. Dar, la fel ca biografia, încă învăluită în ceață a ofițerului artist, opera sa răspîndită în cele patru vînturi, în patrimoniul diveselor instituții de stat, continuă să le producă surprize cercetătorilor, ca şi cum modestul litograf Al. Asachi s-ar amuza, de acolo de unde se află, să mai îndrepte pașii acestora către o piesă uitată sau ignorată de o lungă bucată de timp. Așa se face că Iftimi și Ichim nu au avut știință de o lucrare tîrzie a lui Asachi, Album de lʼArmée Roumaine 1867, aflată în posesia Institutului de Istoria Artei „G. Opescu“. Acestă mapă cu dimensiunea 51 x 49,2 cm are o copertă albastră, cu un ecuson roșu în mijloc, pe care titlul este scris cu litere de aur. Mapa conţine 12 planșe litografiate și colorate ulterior cu acuarelă, ilustrînd toate specialităţile Armatei române din acea vreme: infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, pompieri, jandarmerie și corpul sanitar. Legendele stampelor sînt scrise exclusiv în franceză.
Cu pasiune și acribie științifică, în pofida celor cîteva erori sau omisiuni menționate mai sus, Sorin Iftimi și Aurica Ichim au închegat, prin Uniformele militare ilustrate de Alexandru Asachi, o lucrare de referință în domeniul iconografiei cu tematică marțială din România secolului al XIX-lea.
______________________
* Adrian-Silvan Ionescu, „Tradiție și modă în uniformele militare românești 1830-1920“, în Muzeul Național, XV/2003, p. 156, 185; Idem, Modă și societate urbană în România epocii moderne, Editura Paideia, București, 2006, p. 326, 380.