Oz, iluzionistul

Numai idilice nu sînt prozele strînse de Amos Oz sub un titlu evocator de pitorești cadre bucolice! Cît despre coloratura de tablou vetust a aceluiași titlu, acoperirea pe care ea o capătă în paginile celor opt povestiri care alcătuiesc volumul e menită doar să ascundă abile strategii de trompe l’oeil: nimic nu e ceea ce pare, oricît de realist ar fi trasate contururile. Suprafața înșelătoare pe care Amos Oz își clădește micro-universurile încapsulate de prozele mai sus anunțate e, neîndoielnic, un liant prețios (și semnificativ) în economia cărții. La fel e și locul ales de Oz pentru a plasa acțiunea în șapte dintre cele opt proze incluse aici (ultima are un statut cu totul distinct, care va fi discutat către final). Acesta e Tel Ilan, un sat aflat la poalele dealurilor Manase, sat ridicat de pionieri, uscat de vipie ori  înmuiat de ploi nervoase, înfundat în tăcere sau tulburat de scheunatul șacalilor, de concertele broaștelor și de urletele cîinilor. Instantaneele prin care prozatorul ne lasă să ni-l imaginăm dau, din doar cîteva linii, impresia solară a unui loc în care cu greu poți să-ți închipui tenebrele. Atît că, neinvitate și neanunțate de nimeni, ele au, în prozele lui Oz, partitura […]