Pace sau capitulare?

Inainte de-a fi o tara, Libanul a fost un pariu. Dupa unii, pierdut chiar din clipa in care a fost pus. Fosta colonie franceza si-a dobindit independenta in 1943, Parisul si-a retras trupele in 1946 si Libanul trebuia sa devina un far calauzitor: modelul convietuirii armonioase, democratice si prospere dintre arabii musulmani (cam 60% din populatie) si arabii crestini (cam 40%). Trebuia doar gasit modelul politic potrivit. Din pacate, Parintii Fondatori au ales unul care garanta conservarea divizarii religioase. E in vigoare, aproape neschimbat, si astazi. Presedintele tarii: catolic maronit (cea mai numeroasa comunitate crestina din Liban). Primul ministru: musulman sunit. Presedintele Parlamentului: musulman siit. in legislativ, locurile sint impartite egal intre musulmani si crestini, cu reprezentare proportionala pentru fiecare subgrup. Poate ar fi mers, daca era un experiment de laborator. in lumea reala, armonia relativa de la inceput a fost inlocuita repede cu un amestec detonant, compus din religie, politica si geografie. – Refuzul primar in tot Orientul Mijlociu, nationalismul arab ardea mocnit de dinainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial. Iar la sud de Liban, Palestina era in pragul exploziei. Confruntarile singeroase dintre arabi si evrei deveneau tot mai violente. Si unii, si altii voiau sa scape cit […]