Pacea, odihna şi căutarea de sine

Un tînăr vrea să plece din kibbutzul Granot, convins că, dacă va rămîne acolo, va fi pentru totdeauna prizonierul comunităţii, al familiei sale şi al unor idei în care nu crede şi pe care le consideră învechite. Un altul doreşte, dimpotrivă, să se stabilească aici şi să-şi descopere adevărata identitate, integrîndu-se într-o comunitate pe care o priveşte ca fiind apropiată de idealurile sale.   Sînt doar două dintre situaţiile esenţiale care configurează naraţiunea din Odihnă desăvîrşită, romanul pe care Amos Oz l-a publicat în 1982. Apărută după Soţul meu, Michael (1968), textul care îi aduce consacrarea definitivă lui Oz în spaţiul cultural israelian, cartea aceasta prefigurează creaţiile sale ulterioare, fie că e vorba despre Cutia neagră (1987) sau Să nu pronunţi: noapte (1994), fie despre Aceeaşi mare (1999) sau Poveste despre dragoste şi întuneric (2002). Căci Amos Oz este, aici, un excelent analist al mecanismelor infinitezimale ce duc la destrămarea unei căsnicii – aparent liniştite –, dar, deopotrivă, un autor care ştie să indice, cu subtilitate şi înţelegere, unde poate găsi fiinţa umană necesarele puncte de sprijin în vălmăşagul lumii contemporane şi, în egală măsură, să sugereze, fără accente false sau propagandistice, că renaşterea spirituală ori redescoperirea afecţiunii într-un cuplu […]