Palimpsest

Un lucru devine clar după ce treci prin Şoseaua Virtuţii. Cartea cîinelui – e un roman mult mai complex decît pare la o primă vedere. Dacă în cazul Medgidiei scheletul poieticii era exhibat, autorul bazîndu-se (pe bună dreptate) pe o carnaţie stilistică fermecătoare, aici Cristian Teodorescu presară atîtea capcane în propriul text, încît nu e de mirare că un cronicar experimentat precum Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre realismul romanului, făcînd abstracţie de faptul că există un singur purtător de POV (point-ofview), Cîinele, astfel încît percepţia asupra lumii este limitată la aceea a unicului personaj, şi acela extrem de necreditabil. Nu numai că proza este, aşa cum spune Daniel, asemenea unei camere aşezate pe umărul protagonistului, ci, element esenţial, ea este limitată la simţurile acestuia. Este vorba despre o omniscienţă selectivă. Tradiţia e bogată şi-şi are sursele în Stendhal (celebra descriere a bătăliei de la Waterloo redusă strict la senzaţiile lui Fabrice del Dongo), apoi, ca să venim în plan local, interbelic, în Camil Petrescu (Ştefan Gheorghidiu). Este vorba aici, în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, despre o dominantă epistemologică, o punere sub semnul întrebării a cunoaşterii realităţii, nu o descriere a ei. Folosesc, bineînţeles, terminologia lui Brian McHale, care face distincţia (pornind […]