Paradoxul Ceauşescu – realitate sau aparenţă?

Poate că întrebarea, nescrisă în cartea 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu – remarcabilă prin pasiunea pentru document, profunzime analitică, forţă a sintezei, cu care ne-a obişnuit coordonatoarea ei, Lavinia Betea –, pusă cu aceeaşi acribie ştiinţifică de coautori, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, este: cînd s-a declanşat începutul sfîrşitului? Să fi fost odată cu revolta muncitorilor berlinezi, în 1953? Mai degrabă o revoltă care a grăbit ridicarea Zidului. Insurecţia din Budapesta, în 1956?   Lavinia Betea (coordonator), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, 2009, 280 p.   Într-adevăr, ea prefigurează multe dintre crizele ulterioare ale sistemului prost croit cînd a fost să devină haină. Habermas o numeşte „criză de legitimitate“, declanşată la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., cînd, denunţînd crimele lui Stalin, Hruşciov pune capăt infailibilităţii – cu funcţie de dogmă – a unei personalităţi, acoperindu-şi faptele sub numele unui partid, al unei concepţii despre lume. Ceauşescu avea să profite, nu mult timp după venirea la putere, de „modelul Hruşciov“, pentru a-l condamna pe Dej pentru uciderea lui Pătrăşcanu şi Foriş, pe care îi „reabilitează“, nu însă şi pe Ana Pauker şi pe Vasile Luca, consideraţi […]