Paradoxul „depășirii“ și obsolescența programată

În loc să scriu, să redau discursiv adică, să „povestesc“ ce vreau să spun (ce am de spus), în articolul de față aș prefera (nu numai acum, în speță, ci în general, de obicei, cei care mă cunosc de aproape știu asta) să desenez, să schițez, să schematizez, poate chiar să mimez sau să dansez (abstract-corporal: abstract, intelectual, dar numai corporal, numai corpul poate face asta, „reprezenta“ ideile). Și asta cel puțin sau în primul rînd pentru că scrisul „mă fură“, cînd scriu „o iau razna“; altfel spus, scrisul este un mediu de creație tiranic („cîmp magnetic“), care își subordonează „actantul“, îl supune și „trece la cîrmă“ sau „preia iniția­tiva“, devenind, din mediu, actant și tranfor­mîndu-și „agentul“ în „medium“. Fapt banal pentru practicanții onești – așa cum se poate vedea deja aici: textul are treaba lui. Să în­cercăm în același timp să-i ținem în frîu logica medială proprie și să profităm de creati­vitatea ei. Căci despre medii de expresie și despre logicile lor proprii este (întotdeauna) vorba. Televiziunea publică este viitorul televiziunii ca presă, altfel spus, ca retro-depășire a ceea ce numim media și care este o afacere privată (devenirea-privat a publicului în coordonare structurală cu devenirea-media a presei). E […]