Paradoxurile iubirii

În primele pagini ale cărţii sale No Man Is An Island (Nici un om nu este o insulă), Thomas Merton descrie cele trei mari ispite ale iubirii omeneşti. Cea dintîi este ispita hedonismului Eros-ului, care constă în căutarea egoistă, dar „civilizată“ a propriei satisfacţii, ce admite şi o „negare de sine“ rezonabilă, pentru ca satisfacerea dorinţelor să poată fi reciprocă. Este ispita „carităţii burgheze“, ce porneşte de la o recunoaştere „realistă“ a caracterului inevitabil al propriului egoism, dar doreşte ca şi ceilalţi – sau, într-o relaţie de cuplu, şi partenerul – să poată gusta plăcerile vieţii. Cea de-a doua ispită este cea a falsului ascetism al Eros-ului. Este ispita de a ne distruge pe noi înşine din iubire pentru celălalt. Iubirea pentru celălalt este absolutizată – la fel ca şi dorinţa acestuia. Practic, asta înseamnă că, indiferent ce dorinţe ar avea persoana pe care o iubim, renunţăm la noi înşine pentru a i le satisface, chiar dacă preţul acestei renunţări de sine este infernul alături de ea. Pe altarul iubirii idolatre este astfel sacrificat sufletul nemuritor al celui care iubeşte, adică cea mai mare comoară personală. Merton consideră că acceptarea unui asemenea sacrificiu ţine de domeniul unui eroism a cărui […]