În Parcul Ioanid e toamnă

Bedros Horasangian s-a născut pe 18 noiembrie 1947, la București. Prozator și jurnalist român. Născut în România, a trăit în București și, pe lungi perioade, în Europa și Statele Unite. Debutează în 1984 cu trei cărți de proză scurtă, dintre care Curcubeul de la miezul nopții (Editura Albatros) obține chiar Premiul Uniunii Scriitorilor. Gest care nu se va mai repeta. Romanul Sala de aşteptare (Editura Cartea Românească, 1987) primește Premiul Academiei Române în același an.

Cărțile lui Bedros Horasangian n-au fost traduse în nici o limbă străină și nici nu au obținut vreun premiu internațional. Cu o intensă activitate de cronicar muzical, Bedros Horasangian este şi comentator de cărți, teatru și cinema, atunci cînd nu abordează chestiuni politico-istorico-ideologice din registrul ideilor gingașe. Nu a fost membru de partid nici înainte, nici după 1989. Nu i-a folosit la nimic. Actualmente, trăiește sub nume propriu în București. Nu face parte din nici o organizație profesională, iar relațiile cu Statul român sînt generate de plata întreținerii și a impozitului pe venit (prezentare pe coperta a IV-a, la volumul Miss Perfumado și alte femei, Editura Corint, 2009).

---

Nu e prima oară cînd constat că sîntem, cultural vorbind, o societate risipitoare, neatentă cu propriile valori, pe care ne permitem să le ignorăm, în timp ce consumăm nebănuite rezerve de energie pe tot felul de fleacuri efemere. Cum altfel să-mi explic faptul că un scriitor atît de consistent ca Bedros Horasangian nu este reeditat şi recitit, că proza lui de mare rafinament stilistic nu este cunoscută decît unui cerc restrîns de cititori şi nu este încă tradusă într-o altă limbă şi promovată în afara ţării? Şi este cu atît mai frapantă absenţa prozatorului din atenţia criticilor şi a publicului din ultimele două decenii, cu cît atît volumele de proză scurtă, cît şi romanele publicate de scriitor în anii ’80 au fost întîmpinate, la apariţie, cu un val de cronici şi recenzii elogioase. Versatil, practicînd cu egală pasiune şi strălucire diverse tipuri de scriitură – de la cronica muzicală la comentariul politic, de la recenzia de carte la cronica plastică, de la pamflet la poezie, de la cronica de jazz la cea de film şi de la reportaj la analiza istorică –, Bedros Horasangian rămîne prozator pur sînge în fiecare rînd aşternut pe hîrtie.

După debutul editorial, în 1984, cu două volume de povestiri, Curcubeul de la miezul nopţii (distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România) şi Închiderea ediţiei (proze), au urmat Parcul Ioanid (proză scurtă, 1986), Sala de aşteptare (roman, 1987, distins cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române), În larg (roman, 1989), Portocala de adio (proză scurtă, 1990), Misteriosul om în negru sau Ora melomanului (roman, 1992), Enciclopedia armenilor („o panoramă în mişcare a lumii contemporane“, 1994), Bonjour, popor! (publicistică, 1995), Zăpada mieilor (roman, 1996, Premiul Asociaţiei Scriitorilor – Bucureşti), Integrarea europeană (poeme, însoţite de un „cuvînt de admiraţie“ de Mircea Ivănescu, 1997), Obsesia: Cine l-a ucis pe Olof Palme (roman, 2002), Poeme (2004) şi Miss Perfumado şi alte femei (proze, 2009).

Deşi foarte prezent în presa culturală în ultimul deceniu, Bedros Horasangian nu a mai publicat volume de literatură, deşi n-a încetat să scrie (şi să trăiască) la fel de intens, căci scrisul şi viaţa se află, în viziunea lui, într-o perfectă continuitate, asemeni celor două feţe ale benzii Möbius. Fie că scrie microficţiuni savuroase, fie că, arhitect desăvîrşit, construieşte ample naraţiuni realiste, Bedros Horasangian este mereu atent la detaliile existenţei umane, universul său fiind populat de fiinţe vii, personaje de o mare diversitate umană, surprinse în cele mai banale momente ale vieţii lor. Asemeni lui Cehov, pentru care are un adevărat cult, prozatorul român e interesat de dramele şi bucuriile unor oameni obişnuiţi, vulnerabili şi solitari, prinşi ca într-o plasă în existenţa lor monotonă şi cenuşie, al cărei sens este greu de întrevăzut. În succesiunea lor, toate povestirile şi romanele lui Bedros Horasangian reiau, obsedant şi în variante diferite, un scenariu al eşecului existenţial. Bărbaţi şi femei, tineri sau bătrîni, personajele lui Horasangian se confruntă cu propriile lor limite, sînt ridicole şi emoţionante în acelaşi timp, ca bătrînul ţăran care călătoreşte cu tramvaiul şi cere, insistent, un bilet, în „Nimeni nu poate pretinde că a traversat Oceanul Pacific pe jos“, sau ca personajul anonim din „Închiderea ediţiei“, exersînd îndelung în oglindă un discurs pentru un dineu la care nu fusese invitat şi murind apoi, brusc şi „fără să spargă paharul cu ceai rămas neputincios pe raftul bibliotecii. Între Şocul viitorului şi Le bluff du future“.  Sugestia este una dintre modalităţile predilecte la care recurge prozatorul român pentru a-şi creiona, din cîteva tuşe sigure, întregul edificiu narativ. Nimic emfatic, nimic redundant în stilul impecabil al prozatorului, infuzat de o subtilă ironie la adresa destinului şi, în acelaşi timp, la adresa limitelor impuse naratorului de convenţiile narative. La el, ca şi la Cehov, tristeţea şi bucuria sînt strîns împletite, iar umorul îşi face loc chiar şi în cele mai tragice circumstanţe.

Şi cum ar putea să fie altfel, cînd jocul vieţii şi al morţii se desfăşoară după reguli asemănătoare, iar dramele personajelor mocnesc dincolo de suprafaţa impecabilă a aparenţelor? Ludic, conştient de imposibilitatea de a deţine „adevărul absolut“ despre personajele pe care le vede, le aude şi le imaginează, naratorul din aceste proze are o atitudine ambiguă faţă de lumea pe care o instituie prin discursul său, ezitînd îndelung între ştergerea oricăror graniţe între autor-narator-personaj(e) şi asumarea distanţelor, prin poziţionarea în exteriorul spaţiului ficţional. Altfel spus, naratorul pendulează între implicare totală şi identificare simultană cu toate instanţele narative convenţionale (în „Transparenţe“ – titlu ce trimite la sintagma lui Gheorghe Crăciun, „scrierea în transparenţă“, utilizată pentru a caracteriza proza lui Radu Petrescu –, „Secvenţe despre starea prozei“, „Portretul unui spaţiu interior“, „Digerire é vivere“ – autentică ars poetica ş.a.) şi asumarea rolului de instanţă neutră, o pseudo-cameră de luat vederi care, deşi nu ştie decît ceea ce înregistrează, îşi permite, totuşi să aibă reacţii faţă de personajele „înregistrate“ (ca în „Curăţenia de primăvară“, „Un flirt rezonabil“ ş.a.). Subminîndu-şi programatic credibilitatea, naratorul e preocupat de cele mai multe să instituie spaţiul narativ ca spaţiu-timp interior, convins că „lumea eşti tu“, cel care povesteşti despre lume, şi că „fiecare literă absoarbe ceva din fiinţa ta“, din timpul trăit şi transcris pe hîrtie.

Poate că imaginea cea mai pregnantă a „continuităţii parcurilor“ – ca să reiau un titlu celebru al lui Julio Cortázar – apare în povestirea ce dă titlul volumului „Parcul Ioanid (sau asumarea persoanei întîi)“: „viaţa mea e legată de scris. Se întrepătrund într‑o asemenea măsură, încît am început să descopăr cu uimire că încurc firul vieţii mele cu cel al eroilor mei. Nici nu mai ştiu exact cine şi cu ce, cui aparţin. Ce e viaţa? Ce e literatura?“. Întrebări fără răspuns definitiv, cîtă vreme, din perspectiva autorului Sălii de aşteptare, scrisul este simultan o angajare în lume şi în literatură, nu atît o profesiune, ci, în primul rînd, o stare sufletească, pe care o autorul-narator-personaj o resimte continuu, căci este „un fel de a trăi retras din lume, implicat în ea, ambele posibilităţi departe de a se exclude, sprijinindu-se reciproc. A fi martor“. Este cu atît mai evidentă această dublă apartenenţă a eului la două lumi aparent distincte, cu cît, o simplă plimbare prin Parcul Ioanid scoate la iveală natura simultan reală şi ficţională a acestui spaţiu, prin care au trecut oameni reali şi personaje de roman, reunite de memoria afectivă a celui care vorbeşte la persoana întîi într-un text narativ. Viaţa şi literatura, trecutul şi prezentul, Parcul Ioanid şi terasa din Oradea, toate se suprapun şi se intersectează imprevizibil în ţesătura străvezie a naraţiunii, ce are în centru un personaj singuratic, ce-şi rememorează intermitent episoade disparate din trecut, în vreme ce se odihneşte pe o bancă în parc şi este asaltat de ecouri livreşti. Pentru majoritatea naratorilor lui Bedros Horasangian, memoria este „o bibliotecă răvăşită“, iar „viaţa este mai mult decît livrescă“, de vreme ce aproape la fiecare pas, secvenţe de viaţă trăită stîrnesc asociaţii livreşti, a căror semnificaţie presupune o deplină complicitate cu cititorul.

Dinamice, cu surprinzătoare şi spectaculoase „răsuciri“, amintind de construcţiile muzicale jazzistice, prozele scurte din volumele publicate de Bedros Horasangian înainte de 1990 funcţionează pe principiul benzii Möbius. Imprevizibilă ca o călătorie pe munte, naraţiunea „începe cu poteci bune, pante line, şi te pomeneşti pe neaşteptate în gol alpin… Pe creasta propriu-zisă“. Aşa sînt construite şi personajele acestor povestiri, care îşi schimbă pe parcurs intenţiile, se întorc, deturnate de mişcarea în spaţiu a celorlalte personaje şi de înaintarea imperceptibilă a naraţiunii („Întoarcerea“, „Banda Möbius“). Cu un incipit ex abrupto, povestirile acestea nu se pierd în detalii biografice, ci merg drept la ţintă, reconstituind sensul unei vieţi din frînturi de replici, din gesturi ce se încarcă de semnificaţie, în pofida aparentei lor banalităţi. Drame şi comedii umane se desfăşoară cînd mai lent, cînd mai rapid, în proze dense şi intense, a căror succesiune conturează „o lume a destrămării“, „evenimente ce se sting în simţuri“, „viaţa ca literatură“, dar şi invers, „ficţiunea ca mod de viaţă“. Este o scriitură intra- şi intertextuală, în care se aud nu doar ecourile unor texte anterioare, scrise de alţi autori, ci în care revin sau sînt amintite, uneori doar aluziv, teme sau personaje din propriile povestiri şi romane.

Prozator versatil şi erudit, mereu ispitit să experimenteze formule narative noi, Bedros Horasangian schimbă frecvent registrul stilistic al textelor sale. Astfel, de la microficţiunile din volumele de povestiri, dinamice, laconice, la povestirile mai elaborate, alcătuite dintr-o singură frază – precum în „Edelweiss marinarul“, povestire care încheie volumul din 1984, Închiderea ediţiei, sau în majoritatea secvenţelor din Enciclopedia armenilor –, pentru a ajunge, în romanele Zăpada mieilor şi în Obsesia să construiască naraţiuni ample dintr-o singură frază, prozatorul postmodernist (şi nu doar atît!) dovedeşte că stăpîneşte registre stilistice, tipologice şi narative dintre cele mai diverse, fiind, la ora actuală, unul dintre cei mai proteici şi substanţiali scriitori români contemporani. Ironia lui subtilă, empatia cu care îi percepe şi-i însoţeşte pe oamenii neînsemnaţi, hăituiţi şi învinşi din proza sa, erudiţia asimilată organic, hiperluciditatea ce-i permite să inoveze constant în discursul narativ, toate acestea îl singularizează pe Bedros Horasangian în contextul prozei contemporane, conferindu-i un statut aparte, de prozator de raftul întîi.