Părinți și copii

Relația dintre părinți și copii e una complexă. În lumea animală treburile stau foarte simplu. Părinții își fac datoria fără prea multe complicații psihologice. Tata și mama fac copiii – un frumos vers din Geo Dumitrescu spune așa: „Mai lipsea cineva ca să fim doi…“ –, apoi, în majoritatea cazurilor din spectrul biologiei celor care nu cuvîntă, de copii se ocupă mamele. Că e vorba despre lei, despre urși polari – dau doar două exemple. Un an-doi, maximum trei, depinde de specie sau de geografie. Alte specii trăiesc în grup și de pui se ocupă tot grupul, familia. Așa e la elefanți, hiene sau manguste. Regulile sînt stricte, obiceiurile nu sînt de comentat, există, probabil, explicații pe care natura le-a dat de la sine. Nimic nu e simplu, nimic nu e ușor, cine e mai tare trăiește. Cine nu, nu. Dar la oameni? La oameni avem un subiect gingaș, vechi de cînd lumea, cu probleme, complicații și bătăi de cap în fel și chip, cu rezolvări și amînări ale găsirii unor soluții practice și optime pentru o bună poziționare a părților.

Am ajuns la acest subiect, temă de actualitate oricînd și oriunde, plecînd de la cîteva cărți recent apărute. Mi-am zis că nu strică să le menționez, mai ales că toate cele patru merită citite (recitite, eventual) cu mare atenție.

 

Matei Călinescu a fost un foarte bun prozator la începuturile sale literare, pentru ca, apoi, o plecare intempestivă și o carieră de succes universitar în Statele Unite să-l plaseze printre vîrfurile intelectuale ale generației sale. Generația ’60, care i-a dat nu doar pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Ana Blandiana – lista poeților buni e mult mai lungă –, dar și prozatori precum Buzura și Breban, critici și istorici literari precum Virgil Nemoianu, Eugen Simion sau inconturnabilul Nicolae Manolescu. În acest șir de personalități de prim rang ale literelor românești se înscrie și profesorul, eseistul, teoreticianul, criticul literar, dar, nu în ultimul rînd, prozatorul Matei Călinescu. Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, cu care se impunea ca tînăr prozator Matei Călinescu, face un spectaculos pod, cum spun jazzmenii cînd se combină două teme distincte, cu teribila confesiune-spovedanie care este Portretul lui M (Editura Humanitas, serie de autor coordonată de Lidia Bodea, 2016), publicată pentru prima dată în 2003. Carte unică în spațiul de limba română – pentru că depășește cu mult aspectele strict literare, carte care aglutinează trăirile și frămîntările unui om legate de viața și moartea, prematură și nedreaptă (ca orice moarte), a propriului copil. Un băiat, acel M, care devine, prin simpla lui existență, marcată de o boală severă – autism –, pretextul pentru confesiunea tatălui, un exemplu de umanism și umanitate într-o lume, precum cea a noastră, tot mai dezumanizată pe zi ce trece.

Confesiunea lui Matei Călinescu, scrisă în 40 de zile, în martie-aprilie 2003, ca un fel de exorcizare a unei mari suferințe, este exemplară. Părintele vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat cu acest fiu – mult iubit, cum se întîmplă cu copiii care au handicapuri grave –, ce a însemnat trecerea lui prin lume. Pentru el, pentru M, pentru cei din jur, părinții, sora, colegii, prietenii, societatea. Tonul narării este calm, liniștit, ca o mare după furtună, cînd se face bilanțul dezastrului. Omul poate trece peste toate nenorocirile lumii. Omul poate învinge propriul destin. Omul e mai tare decît moartea, chiar și a propriului copil. Matei Călinescu îi dă o nouă viață acestui minunat M, care a trăit, și nu degeaba. Pentru că lecția lui Matei Călinescu este exemplară. M și Matei Călinescu sînt printre noi. Merită să-i cunoaș­tem. O excelentă radiografie a acestei teribile cărți se găsește în serialul lui Mircea Iorgulescu, din revista 22, nu știu dacă a fost reluat într-un volum.

 

O nouă ediție din faimoasa Scrisoare către tata (Editura Humanitas Fiction, 2016, traducere din germană și notă de Mircea Ivănescu, postfață de Ioana Pârvulescu) a lui Franz Kafka este la îndemîna cititorului român. O nouă generație de mînuitori de tablete și telefoane mobile are acces la una dintre cele mai spectaculoase confesiuni între un fiu și tatăl său. Scrisoare comisă în 1919, cum precizează marele poet și traducător care a fost Mircea Ivănescu în nota sa – păcat că nu știm cînd și unde a apărut prima dată acest text în limba română, o notă asupra ediției de față se dovedea utilă și trebuincioasă –, cînd Kafka avea 36 de ani și doar încă cinci de trăit. Scrisoarea nu va ajunge la destinatar, din cauza unei mame protectoare a micului Franz – care numai mic nu era, dar mamele de băieți sînt posesive și generoase, uneori în exces, dincolo de vîrstele puse în joc –, și va rămîne în eternitate ca o bună analiză a unei relații contondente dintre un fiu neliniștit și temător și un tată excesiv de posesiv și pragmatic. Franz Kafka își varsă în această epistolă tot năduful. Legat de propria viață, de eșecurile repetate de a-și întemeia propria familie – logodne rupte și prietenii amoroase mereu desfăcute –, de activitatea sa profesională de funcționar conștiincios și blazat – dar Pessoa ce-a fost la urma-urmelor? –, pune în discuție scrisul său, aspecte nu mai puțin dure legate de iudaism, o evreitate asumată, mari pasiuni talmudice sau comunitare, tatăl vag indiferent, problemă care, evident, va eroda și în acest sens legătura dintre tată și fiu. Femei, propria familie, un univers mic cu existențe șterse, dar dominate de convenționalismul din musiliana Kakanie din care făcea parte Praga lui Kafka. Vorbitor și scriitor de limbă germană într-un oraș ceh și într-o lume multiculturală cum era Imperiul Austro-Ungar la acea dată. Tată și fiu sînt exemplare tipice și exponențiale pentru acel univers care va exploda odată cu Primul Război Mondial. Care va da peste cap o lume, nu doar familia Kafka. Scriitorul neînțeles și însingurat, care moare nefericit, nemîngîiat, cum ar spune poetul român, în 1924, va fi răzbunat de un succes postum de neimaginat. Postfața jucăușă și bine documentată a Ioanei Pârvulescu ar putea fi completată de o scrisoare către veșnic anxiosul prozator, căruia scriitoarea bucureșteană i-ar adresa un simpatic telefon. Cu telefonul ar fi mai greu, dar o scrisoare ar fi posibilă. Eventual pe net.

 

O carte aparent stranie, exotică, aparent de pe altă planetă, dar la fel de dură, anxioasă, schimbînd ce ar fi de schimbat cu America și Castelul lui Kafka, ar putea fi considerată povestea unui copil din Yemen. Un tărîm exotic, situat la capătul Peninsulei Arabice, unde Marea Roșie se îngemănează cu Oceanul Indian, Țara Reginei din Saba – al cărui mormînt l-a descoperit André Malraux în tinerețile sale aventuroase –, o țară islamică cu o istorie străveche. Cu obiceiuri și cutume care depășesc imaginarul europeanului și al omului modern. Titlul acestei aventuri-mărturii-povești spune totul. Nojoud, divorțată la 10 ani (Editura Corint, 2016, traducerea din franceză de Daniel Nicolescu) este o carte scrisă de o jurnalistă franceză, Delphine Minoui, specialistă în probleme iraniene, corespondentă a lui Le Figaro în Orientul Mijlociu. Întîlnirea dintre această ziaristă nu doar curioasă, dar și curajoasă şi tînăra yemenită și avocata acesteia, Shada Nasser (evident și o ferventă militantă pentru drepturile femeilor într-o societate musulmană unde ele, practic, nu au decît dreptul de a face copii), a dus la nașterea acestei cărți. Care e și nu e reportaj, e și nu e eseu analitic despre locul femeii în familia islamică, e și nu e un manifest pentru a schimba statutul copiilor, mai ales al fetelor, în relațiile lor cu părinții. Cînd un tată își mărită fetița la o vîrstă la care păpușile nu sînt chiar niște ab­stracțiuni, se nasc multe interogații. Cartea este o mărturie vie că sentimentele oamenilor sînt dincolo de statutul copiilor în familiile musulmane. Poate că aceste povești ni se par ireale. Nici pomeneală. Cînd Malala, tînăra pakistaneză care a luat Premiul Nobel, se agită astăzi pe scena lumii pentru ca fetele din Orientul arab și musulman să aibă acces la educație și  să fie protejate împotriva unor abuzuri ale părinților, plonjăm într-o actualitate care ne privește pe toți. Putem face ceva? Putem, dacă nu am sta toată ziua cu ochii pironiți în toate prostiile/ororile pe care ni le livrează televiziunile. Fotografiile ce însoțesc volumul sînt extrem de convingătoare. Nojoud Ali, tînăra divorțată la 10 ani, apare, zîmbind, protestînd împotriva căsătoriilor fetelor sub 17 ani. Obicei practicat și de unii rromi din România, pe care Statul român ar trebui să-l combată cu mult mai multă fermitate.

 

O carte de mare literatură, unde ficțiunea îmbracă elegant și discret nonficțiunea dintr‑o lume de acum peste un secol și jumătate, cuprinde cele patru splendide povestiri ale lui Edith Wharton reunite sub titlul New York-ul de altădată (Editura Litera, 2016, traducere din engleză de Victorița Stancu). Părinții și copiii din mai multe familii newyorkeze din „upper middlle class“ sînt puşi sub lupa unei prozatoare extrem de atente la relațiile dintre membrii unor familii care dau tonul în societate. Finețe analitică și o bună dozare a accentelor. Oa­menii pot fi buni și răi deopotrivă, la fel și copiii sau părinții lor. Patru povestiri diferite, parcurgînd cîteva decenii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cînd marea Americă abia se năș­tea și marea metropolă ce urma să devină NYC încă mai gîfîia sub povara multor prejudecăți și stereotipuri. Unele legate de statutul social, altele legate de cel profesional – sîntem în epoca în care marele Balzac scria istoria Franței prin personajele sale –, nu în ultimul rînd aspecte ce țin de statutul copiiilor, al tinerilor, aspecte ale vieții cotidiene în rîndul unor familii burgheze. Unde a face bani era mult mai important decît un buchet de sentimente sau emoții. Edith Warthon – îi mai citisem romanul Ethan Frome, care nu mă impresionase – era mult apreciată de Hemingway. Care o admira necondiționat. După lectura acestor povestiri, una mai miezoasă decît alta, pot spune și eu că am descoperit o mare prozatoare. Așa cum, în urmă cu niște ani, o descopeream pe Katherine Mansfield, în Garden Party, așa cum o descopeream pe Elif Shafak în Bastarda Istanbului. Ziua de Anul nou, povestirea care închide volumul, este o bijuterie care ar putea intra în orice antologie de proză scurtă americană „All Time“. O poveste de dragoste, evident, în care copiii văd și simt ce se petrece în lumea părinților lor, pentru ca apoi, abia peste ani, să deslușească ceva din noianul de impresii și imagini păstrate într-o memorie care e mai convingătoare decît orice document de arhivă.