- Nepăsarea
L-am cunoscut pe Mihai Olos în redacția revistei Arta, probabil undeva prin 1980-1981, după a doua sa întîlnire cu Joseph Beuys. Pe vremea aceea, Arta ocupa două încăperi în clădirea fostelor Fundații Brătianu; spațiul a devenit apoi atelierul lui Marcel Chirnoagă, iar apoi – nu mai știu.
Într-o zi, a dat năvală acolo un personaj mare, îmbrăcat cu o gubă mițoasă maramureșană, cu părul cîrlionțat și vîlvoi, cu o față rotundă, zîmbitoare și cu ochi strălucitori. Venise să îl viziteze pe Mihai Drișcu, pe care îl agrăia „măi, Mihaie“, în timp ce îi povestea cu un discret accent, pe care entuziasmul îl făcea mai vizibil pe alocuri, cum a fost el la Düsseldorf în atelier la Bois (?) și cum i-a arătat macheta lui pentru orașul universal. Acela a tăiat un modul din machetă și a zis că îi dă 1.000 de mărci pe ea. Apoi a semnat două bancnote de 500 și a pus modulul pe ele. „Iacă, orașul tău stă pe banii mei. Știi tu cît fac mărcile astea, dacă le-am însemnat eu? 10.000 fac.“ „Da, așa o zis“, a întărit Olos, și apoi a scos din buzunar cele două banconte și un fel de cruce mică din lemn alb, pe care a pus-o peste ele. „Iaca!“ Și a privit triumfător în jur. Cu excepția mea, care eram demnul produs al unei ignoranțe cvasicomplete referitor la lumea din afară, toată redacția s‑a foit admirativ, în tăcere. Drișcu a pufăit din pipă aprobator. Eu am așteptat cu nerăbdare să rămînem singuri ca să mă lămuresc cine naiba era Bois. Și celălalt, desigur.
Mihai Olos degaja o energie specială, de locomotivă scoțînd aburi la peron, veșnic în așteptarea plecării. Cu el totul era despre un drum promis să înceapă, nimic nu era despre starea pe loc. Nepăsător la ce lăsa în urmă, omul alerga necontenit de colo pînă dincolo, de la „Baia“ la București, din România în Germania, un navetist al propriilor neliniști. Artistul era nepăsător altfel, alergînd mereu de la un obiect la altul, de la un desen la altul, de la sculptura în lemn la text, de la pictura pe pînză la cea pe sticlă, de la asamblaje la ceramică, abandonînd mereu și reluînd mereu, lăsînd în urma trecerii sale mulțimi de lucruri, texte și imagini, fixate în cele mai diverse forme și medii.
Atelierul din Baia Mare era un fel de peșteră unde se acumulau, ca în fenomenele de depunere geologică, straturi de semne, depozite de materie întîi prelucrată, apoi abandonată timpului și intemperiilor. În 1984, cînd l-am vizitat în contextul unuia dintre memorabilele turnee prin țară ale redacției Arta, Olos ne-a lăsat să ne găsim drumul printre mormanele de lucruri și apoi, pentru că trebuia „să ne arate ce a mai făcut“, a răsturnat cu piciorul singurul obiect coerent din acel haos – o stivă cruciformă de pînze mici (acum pot specifica: 36 x 55 cm), în care pluteau trupuri încleștate erotic, pe un fundal verde, de alge putrede: era ciclul Mătrăguna. Prin el, Olos mai făcuse un salt acrobatic în afara generației sale, către neoexpresionismul practicat în aceeași perioadă de mai tinerii optzeciști, care răspundeau – aproape sincron – revirimentului de la conceptualism la sălbăticia pensulației pe care o introduseseră die neuen Wilden.
Călător atent și neobosit în cultura germană, Mihai Olos cunoștea fără îndoială de la sursă aceste frămîntări succesive. Momentul pe care l-a ales pentru a le răspunde corespundea etapelor dialectice ale propriului nomadism creator: de la pastișele moderniste ale picturilor din tinerețe (Picasso îndeosebi fusese atunci o influență) la rigoarea demonstrativă, dar și obsesivă a nodurilor – și apoi la răbufnirea dionisiacă din Mătrăguna.
Patru decenii după prima noastră întîlnire, am petrecut cîteva zile înconjurat de lucrările și arhiva lui Mihai Olos, în casa fiului Liviu, din Baia Mare. A fost o perioadă senină, cînd am putut, în sfîrșit, să mă apropii de mecanismele secrete ale acelei minți în veșnică ebuliție. A fost și o perioadă intensă, epuizantă într-un fel, pentru că, citindu-i notele, vocea lui Olos îmi suna mereu în cap, iar privirea desenelor și sortarea foilor mototolite cu texte îmi aduceau în fața ochilor mișcările lui bruște, limbajul corporal dezinvolt, dezlînat parcă. Mi-am notat atunci, într-o limbă neutră emoțional, concluziile unei zile:
„The overall feeling after digging through plastic cases filled with dirty, scorched, spotted, torn pieces of paper is a dizzying sensation of witnessing a frenzied life which lies there in state.
People constantly leaving notes about their attempted visits to an empty studio.
Tens of poems dedicated to/given as present to MO.
Hundreds of verses by MO, his reflections on the heroes of the time: Eminescu, Brâncuși, Ionesco. But also Le Corbusier.
Glossaries with words from the Maramureș dialect.
Meditations on art and its history.
Illegible pages written when drunk.
Administration.
Books covers used for collages“.
A da cu piciorul propriei opere e un gest tipic pentru Olos, și el trebuie înțeles – ca și apariția sa „moroșenească“ în cercurile urbaniților bucureșteni – dincolo de exotismul aparent, ca o mască a unui spirit vechi, ce se ascunde în forme aparent triviale. E un episod în Jurnalul lui Mihail Sebastian, unde scriitorul descrie siderat/amuzat prezența prințului Antoine Bibescu la teatru: în picioare lîngă proscenium, cu papuci de casă în picioare și cu mîinile în buzunare, comentînd cu voce nereținută spectacolul. Vechimea sîngelui și cea a spiritului au un singur privilegiu – acela al exprimării libere, care le unește pe ambele cu intangibilitatea sacră a bufonului, a nebunului care se află întotdeauna plasat dincolo de ridicol, într-un loc apărat de funcția sa rituală.
Nepăsarea lui Mihai Olos era versiunea criptată a unei forme structurale de libertate. Orice convenție și orice logică trebuiau contrazise, întoarse pe dos, disputate argumentativ sau pur și simplu distruse, în numele libertății de mișcare și al libertății de alegere. Olos a trăit întreaga sa existență spirituală și socială în nodul acestui paradox – libertatea are nevoie de constrîngeri pentru a putea deveni manifestă. Natura ignifugă a personalității lui avea nevoie de răceala sistemică a geometriei operei pentru a răbufni mai cu forță. Ușa atelierului nu se încuia niciodată, nu doar ca un semn al ospitalității vechi, a satului generic, ci și drept garanție a unei mobilități neîngrădite a spiritului, care trebuie lăsat să intre și să iasă nestingherit în și din casa reflecției și a emoției.
Desigur, acest paradox e și unul al crizei – nepăsarea și fuga sînt formele răsucite ale unor frici ascunse de ratare prin nemișcare. Mihai Olos, ca noi toți, nu fuge doar către, dar și de ceva. Și această fugă e, de fapt, o stare pe loc: exercițiul lui artistic e „în sine“ nedeplasabil, un loc al singurătății apărate de o lume cu amenințări și complexități de alt fel.
Textul integral va apărea în Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos, Editura MNAC, 2017. Expoziția cu același titlu mai e vizitabilă la Muzeul Național de Artă Contemporană pînă la 1 octombrie 2017.