Un plastician de forță, un inovator al artelor decorative naționale – în special al ceramicii –, Patriciu Mateescu, ajuns la frumoasa vîrstă a amintirilor, a decis să și le aștearnă pe curat spre a le împărtăși publicului larg. Apărut în ultimele luni ale anului trecut, volumul său de Memorii (Editura Școala Ardeleană) aduce informații deosebit de interesante, pe care mulți artiști formați în primii ani ai realismului socialist evită să le destăinuiască fie din jenă, fie spre a nu se compromite pe ei înșiși sau pe alți colegi, încă în viață, fie pentru a nu deschide răni vechi.
Țuica și bănuțul de argint
Patriciu Mateescu s-a născut în 1927, la Răchitoasa, în județul Galați, unde tatăl său era inginer silvic. După moartea timpurie a părintelui, a fost crescut de o mătușă, deoarece mama nu se putea descurca material să crească patru băieți. Încă de mic desena cu plăcere. Studiile și le-a făcut la celebrul Liceu „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești. Al Doilea Război Mondial l-a găsit ca licean, iar drama conflagrației l-a marcat profund atunci cînd, după bombardamentul aliaților asupra cîmpurilor petrolifere și a orașului prahovean, a ajutat la adunarea cadavrelor dintre dărîmăturile Ploieștilor. După ani de zile, sub imperiul vechiilor impresii, a executat lucrarea Rîuri de lacrimi. Altă experiență din aceeași perioadă a fost noaptea petrecută alături de un grup de soldați sovietici: în toamna lui 1944, trebuia să ajungă la liceu – care fusese dislocat în localitatea Izvoarele din Județul Prahova – pentru a-și da o corigență la limba germană și, cum nu existau alte mijloace de transport, a făcut „autostopul“, oprind una dintre căruțele cu soldați ce avansau, în coloană, spre nord. A fost foarte surprins că acei militari, care băuseră țuică întreaga noapte, nu i-au furat o monedă de argint ce-i căzuse din buzunar în timpul somnului, dar s-a dumirit imediat că băuțul său nu-i putea atrage pe muscalii care aveau deja ranița plină cu obiecte de valoare, sclipind aurii, „rechiziționate“ în timpul campaniei.
Vremurile sînt în schimbare: în 1946, tînărul Patriciu aderă la PCR. În acea vreme, credea sincer în doctrina comunistă, care îl va dezamăgi mai tîrziu. Plin de entuziasm, execută un bust monumental al lui Stalin, ajuns apoi la Ambasada URSS – unde, curînd, a mucegăit din cauza ghipsului ce nu fusese pe deplin uscat și a ambalării în paie, la care se recursese pentru a se evita spargerea în timpul transportului.
Student la Institutul de Arte Plastice
În toamna anului 1946, Patriciu Mateescu și-a început studiile la Institutul de Arte Plastice. Din memoriile sale aflăm că, pe atunci, programa analitică era foarte deosebită de cea actuală, urmînd mai degrabă structura Academiilor din secolul al XIX-lea: în anul I se făcea numai desen, urmînd ca din anul al II-lea să se opteze pentru o specialitate. El s-a decis pentru sculptură și a optat pentru atelierul lui Cornel Medrea, care îl avea ca asistent pe Ion Lucian Murnu. Maestrul venea „pufăind din pipă și nu spunea mai nimic“. Totuși, a învățat că „pentru a construi un om în picioare trebuie să aliniezi capul claviculei cu rotula piciorului“. Tot de la Medrea a aflat că, pentru a mări o lucrare, e indicat să faci mai întîi o machetă. Aici, autorul mărturisește cu o adorabilă candoare că „lui Medrea nu-i plăceau machetele mele de compoziție, considerîndu-mă nebun […], dar nu m-a oprit niciodată să-i dau înainte cu aiurelile mele“.
Odată cu ajungerea sa în Capitală, Patriciu Mateescu a debutat, cu entuziasm, și în activitatea de partid: a ajutat la strîngerea molozului de la bombardamentele germane din 1944, apoi a plecat cu echipele de brigadieri la Salva‑Vișeu, unde a fost șeful brigăzii de la Arte Plastice. El și-a pierdut însă poziția de căpetenie atunci cînd, într-o zi ploioasă, nu și-a scos colegii la lucru, pentru că aceştia nu dispuneau de bocanci și de fulgarine care să-i protejeze de intemperii. Într-o duminică, a fost organizat un meci de fotbal cu o echipă locală. Autorul nu juca fotbal și nici nu-i plăcea acest joc, dar pentru a scăpa de plictiseală, s-a oferit să le facă fotografii jucătorilor, așa că a fost luat cu ei pe platoul unde era amenajat terenul, în preajma unui cimitir. A asistat astfel la o scenă cu totul suprarealistă, demnă de obiectivul lui Luis Buñuel: un cortegiu funerar a trecut prin mijlocul terenului, întrerupînd jocul. În final, a fotografiat echipa aliniată, dar… fără a avea film în aparat. Spre norocul său, nimeni nu i-a solicitat, ulterior, pozele.
În acei ani, în facultate nu mai erau, în afara sa, decît patru studenți membri de partid: Dorio Lazăr, Linica Ziegler, Lelia Zuaf și Sonia Natra – nume azi totalmente uitate. Ajuns în al patrulea an de studii, relația sa cu PCR s-a stricat. Îi displăcea să fie pus să citească, zilnic, în atelier, articolul de fond din ziarul Scînteia și apoi să-l comenteze. Din cauza absențelor la cursurile de estetică – ținute de un „celebru“ estetician marxist, Ion Moraru – și de limba rusă, rămîne repetent. Pentru ca dizgrația să fie definitivă, într-o ședință de partid a fost acuzat de „formalism și cosmopolitism“ și de „lipsă de vigilență revoluționară“ pentru că nu dăduse informaţii despre cărțile pe care le citea o colegă cu origine „nesănătoasă“. Pe lîngă aceasta, frecventa concertele de jazz de la Biblioteca Americană. În consecință, a fost exclus din rîndul membrilor de partid.
Realismul socialist și nudul lui Gheorghe Anghel
Erau anii cei negri ai dictaturii roșii a proletariatului! Într-o adunare generală, plasticienii au fost îndemnați de Radu Bogdan – critic de artă cu o înaltă conștiință partinică – să abordeze realismul socialist. Au fost date și exemple de opere de artă care nu erau „pe linie“, Patriciu Mateescu avînd „marea și dureroasa surpriză“ de a constata că printre ele figura și o lucrare a sa, masca balerinului Trixy Chicais. Sub orientarea dictată de Bogdan, a fost deschisă, prin 1952, o expoziție prin care realismul socialist s-a impus pentru următoarele decenii. Autorul acestui volum de Memorii își amintește că l-a văzut, cu acel prilej, pe Theodor Pallady parcurgînd, în mare viteză și cu o expresie de nemulțumire, expoziția de la Sala Palatului, terminînd vizita în cîteva minute. Aceea era perioada de glorie a unor sculptori angajați precum Andrei Szobotka, Dimitrie Demu, Boris Caragea, Constantin Baraschi.
Om sensibil și capabil să aprecieze adevărtele valori, Mateescu s-a apropiat de sculptorul Gheorghe Anghel, care făcuse de curînd senzație cu un nud pentru care-i pozase o frumusețe a epocii, Irina Pîslaru Cantacuzino – al cărei soț a divorțat de ea la scurt timp după prezentarea publică a lucrării. Anghel l-a invitat la Cernica, la atelierul său și, pentru că îl simpatiza, l-a invitat la masă și au mîncat, foarte simplu, de-a dreptul călugărește, un spanac fiert. Nici Mateescu nu era, pe atunci, mai puțin frugal: zile fericite erau acelea cînd putea sustrage carne de cal de la sala de disecții a facultății, carne pe care, acasă, o împărțea cu un… cățel.
Într-o vreme cînd, în anii ’60, barba era considerată, în mediul urban, semnul distinctiv al plasticienilor – semn adoptat, totuşi, de puțini dintre aceştia… –, Patriciu Mateescu avea o barbă scurtă, neagră, iar de sub sprîncenele sale stufoase străluceau ochii albaștri, penetranți, graţie cărora chipul său se asemăna cu acela al lui Henric al IV-lea de Navarra, Regele Franței.
Bun portretist, a modelat cîteva chipuri expresive. Dar avînd în vedere dezideratele politice ale vremii, nu existau prea multe alte posibilități de afirmare. Așa că, din 1960, artistul se îndreaptă spre ceramică. Și-a construit un cuptor în pivnița casei şi a iscat în acest fel un incendiu. A obținut apoi un spațiu pentru atelier pe strada Frumoasă, la nr. 32, unde a lucrat pînă în 1979, cînd a decis să se expatrieze.
Aveau să urmeze ani de muncă febrilă, în care a reorientat arta ceramicii de la simple obiecte decorative, de mici dimensiuni, pentru interior, la piese monumentale, destinate spațiilor publice. De menționat Balerinele care, pornind de la forma sintetizată a amforelor grecești, sugerau rotirea dansatoarelor și fluturarea tutuului. Sugestii arheologice conţin și piese precum Hora sau Familia.
În 1965, pentru seriozitatea activității sale și prestigiul de care se bucura printre colegi, Patriciu Mateescu a fost ales secretar al Secției Arte Decorative din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici. Redevine membru PCR, așa cum măturisește cu inocență: „După ce am intrat în conducere, am fost obligat să revin în partid, în schimbul libertății de a călători, de a face expoziții peste tot în lume și a avea legături cu străinii“. A avut succese notabile la expoziții peste hotare. Pentru realizările sale marcante, în 1968, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a.
A lucra și a expune în Statele Unite
În 1977, a călătorit pentru prima dată în SUA, la invitația unui cunoscut colecționar, John Waller, și a stat mai multe luni, primind un atelier în care a lucrat cu spor, afirmîndu-și potențialul creator. Atunci a avut șansa de a fi dus la o petrecere la Robert de Niro și apoi la un alt actor cunoscut, Burt Lancaster (care însă nu era acasă). În acea perioadă, a executat primele exemplare din suita California Flowers, pe care, ulterior, le-a expus la Galeria Galateea din București.
Timpul petrecut în Lumea Nouă l-a familiarizat cu viața și mentalitatea americane. Așa că, în 1979, cînd a decis să se stabilească definitiv acolo, era complet adaptat. A trăit în mai multe locuri, mai întîi în California, apoi în cartierul Queens, din New York, și, în sfîrșit, în propria casă din Dayton, statul New Jersey, unde are un mare atelier, perfect utilat. Și-a continuat seria florilor monumentale, care au fost amplasate de municipalitate în diverse spații publice (Love Flowers, Carpathian Flower). I-a fost organizată o expoziție la Downey Museum of Art, din California, în 1983, iar o alta la Northridge University, din același stat, în 1985. S-a reîntors la portret și a elaborat două serii: New York Girls și Eroziuni – primele fiind inspirate de chipuri gracile de tinere, iar celelalte, de trăsăturile aspre, expresive, spiritualizate ale unor gînditori, savanți sau monahi venerabili. Aceste lucrări au fost prezentate, succesiv, la Centrul Cultural Român din New York (1993) și la instituția similară americană din București (1994). Majoritatea lucrărilor pe care le evocă memorialistul se găsesc ilustrate în paginile acestui volum, elegant tipărit. La final se află o anexă în care sînt incluse mai multe liste: aceea a expozițiilor personale sau de grup, a simpozioanelor la care a participat, a premiilor și a distincțiilor primite, a colecțiilor de stat în care se află lucrările sale, precum și o scurtă bibliografie. În acest fel, volumul devine și un util instrument de lucru pentru cercetătorul dornic de informare în domeniul artelor decorative naționale sau în reconstituirea biografiei unuia dintre făuritorii și inovatorii în domeniu.
În ultimul deceniu al secolului al XX‑lea, odată cu schimbarea regimului politic din țara natală, Patriciu Mateescu a revenit aici frecvent pentru a lucra și a-și împlini visul de a amplasa niște monumente în puncte‑cheie ale patriei: Eminescu la Mangalia (1995), Danubia la Orșova (1996), Rugăciune pentru România la Blaj (1997) și Noua Românie la Snagov (1998). Toate aceste lucrări de mari dimensiuni, cu o profundă încărcătură ideatică, au fost darul artistului pentru localitățile respective. Astfel, plasticianul se poate considera mulțumit că a împlinit o operă ce-i va păstra numele în viitorime. Cum, la fel, prin acest volum scris cu sinceritate, simplu, cu umor și uneori cu amoc, fără edulcorări sau licențe literare, autorul lasă un valoros document despre o viață bogată în evenimente și experiențe, trăită pe două continente și în două lumi foarte diferite, unde el și-a urmat, cu tenacitate și temeinicie, menirea artistică și visele.
Patriciu MATEESCU
Memorii
Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2016, 126 p.