Avem la îndemînă, printr-o selecție vag întîmplătoare, patru cărți de proză și patru prozatori de primă mînă: Bukowski, Truman Capote, Gabriel García Márquez, Roberto Arlt. Patru cărticele de povești și povestiri.
Îmi încep divagațiile cu ultima pe care am citit-o: Povești despre nebunia obișnuită de Charles Bukowski (Editura Polirom, 2017, traducerea din limba engleză și note de Gabriella Eftimie – traducerea fiind extrem de atentă la nuanțele limbii argotice americane, fluentă în limba română, dincolo de sonoritățile rugoase ale unor termeni sexuali…). Faptul că titlul în limba română este unul mai soft e de bun augur, aș zice eu, pentru partea de mare literatură a acestui răzvrătit-iconoclast, furios și bucuros de viață, incisiv și pe deplin stilist prozator american. În original, titlul suna un pic mai altfel: Erections, Ejaculations, Exhibitions and General Tales of Ordinary Madness – și i-ar fi indus, în mod cert, în eroare pe cei dornici de literatură și mai puțin de sexualitate. Care, chiar dacă abundă, nu constituie marca unei proze de foarte bună calitate literară.
Charles Bukowski (1920-1994) are o biografie spectaculoasă, tipică, s-ar zice, pentru un scriitor american, adică a făcut de toate la viața lui, a fost și șofer, și funcționar de poștă (ca și Saroyan), și spălător de vase (la jobul ăsta lista de nume ar fi mai lungă…), a lucrat într-un abator, la o fabrică de biscuiți pentru cîini etc., dar mai ales a tras la măsea – și aici șirul marilor maeștri ai literaturii americane include nume grele, de la Faulkner și Hemingway la F. Scott Fitzgerald, John Cheever și Truman Capote. În ciuda acestor derapaje – să le zicem – de la norma socială curentă, măiestria artistică a autorului este indubitabilă. Încă o mărturie că marea artă ține de multe imponderabile. Scurtele povestiri din acest volum unde se bea și se face sex pe rupte vorbesc însă mai apăsat despre solitudine, tristețe, amăraciune, sensul absurd al vieții, refuzul mediocrității oficializate, importanța de a fi și de a rămîne tu însuți. Charles Bukowski este prezent peste tot în carte, fie că se numește chiar Charles Bukowski, fie că se ascunde după numele unui la fel de simpatic personaj Henry Chinaski. Un soi de alter ego auctorial, prin intermediul căruia ne plimbăm prin diverse locuri, prin orașe, case, cîrciumi, locuințe – în general sordide – dintr-o Americă mai puțin veselă. Se trăiește și se moare, care cum apucă. Se bea din greu, în general tărie – căci șprițul, marca mioritică a taifasului amical de cursă lungă, lipsește la eroii lui Bukowski.
O carte emoționantă, nu doar prin prisma exotismului personajelor și al întîmplărilor, ci prin umanitatea care răzbate în fiecare pagină. Ca o concluzie sumară, nu alcoolul generează o mare operă, ci un mare talent și puterea de muncă. Merită descoperit/citit și pe la noi Charles Bukowski. Căruia colecția „Esențial“ de la Polirom, condusă de un excelent prozator, eseist și editor, Bogdan-Alexandru Stănescu, îi acordă atenția pe care o merită din plin.
Truman Capote este îndeobște cunoscut pentru romanul Cu sînge rece. O capodoperă a unui gen pe care, într-un fel, l-a creat chiar el: proză nonfiction, mixînd fericit elemente de reportaj, relatări jurnalistice, interviuri cu diverși protagoniști ai cărții, toate acestea ca să dea un dram în plus de autenticitate și, de ce nu, de senzațional. Genul acesta a avut teoreticieni și practicanți și înaintea lui, dar el, Truman Capote, fără să fie un cap teoretic, s-a pus (a fost pus, este pus și astăzi) în capul listei de mari prozatori ai acestui gen. Dar Truman Capote a fost un prozator pe cît de variat și de versatil tematic, pe atît de virtuoz în a mînui procedeele stilistice ale diferitelor sale narațiuni. Căci altminteri nimic nu leagă proza analitică din Mic dejun la Tiffany de variațiunile din Muzică pentru cameleoni. Nu vreau să fac aici observații detaliate despre proza lui Capote, ci să atrag atenția asupra unui volum realmente inedit, la propriu și la figurat, conținînd povestiri scrise în adolescență și prima tinerețe – căci autorul nostru este dintre cei mai precoce practicanți ai literaturii: a început să scrie de pe la 9-10 ani. Povestirile cu pricina ajung, iată, pentru prima dată și la noi, sub titlul Acum ne despărțim. Povestiri inedite (Editura ART, 2016, traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu), într-o serie de autor care mai cuprinde și Integrala prozei scurte, tradusă de Constantin Popescu în 2015. Volumul reunește paisprezece povestiri și beneficiază de un bine documentat „Cuvînt înainte“ semnat de Hilton Als (redactor la The New Yorker, printre altele, ceea ce nu e puțin lucru…), precum și de o „Postfață“ a lui David Ebershoff (redactor la Random House), care ne oferă toate explicațiile legate de aceste texte.
Toate povestirile din acest volum au cîte un chichirez care le pune în valoare. Am desprins însă, evident subiectiv, două texte. Primul: povestirea care dă și titlul cărții, Acum ne despărțim, unde chiar e vorba de o despărțire trăită de un tînăr plecat să hoinărească prin America și care vrea să se întoarcă la mama lui. Fără să fie clar dacă această despărțire abruptă se și produce. Celălalt text, ceva mai liric, se intitulează Domnișoara Belle Rankin, o poveste unde moartea vine pe neașteptate și ucide o tînără negresă care tocmai se pregătea de drum. Multe astfel de situații, cu plecări și cu veniri intempestive sau cu confruntări rasiale între albi și afroamericani… Sudul american a beneficiat mereu de astfel de teme. Frumoase povestiri scrie acest veșnic neliniștit Truman Capote. Mai ales în aceste zile de caniculă, putem percepe căldura cu care își învăluie personajele și răceala cu care povestește întîmplări dintre cele mai dramatice.
Mai toate cărțile lui Gabriel García Márquez s-au tradus și la noi. Nu am știință să avem și o serie de autor – cărțile lui au apărut în decursul anilor la diverse edituri –, dar ar merita una. Pînă atunci, ne mulțumim cu ceea ce ne pică în mînă. De această dată, Relatarea unui naufragiat (Editura RAO, 2016, traducere de Tudora Șandru Mehedinți), o nuvelă mai amplă sau un miocroroman despre care povestește autorul însuși într-un text din 1970, Istoria unei relatări – cum își denumește încă tînărul jurnalist și scriitor (încă fără Premiul Nobel!) repovestirea unei istorii marinărești. Așa cum e specificat din start, avem de-a face cu aventura dramatică a unui marinar columbian al cărui vapor (militar), care făcea și matrapazlîcuri cu produse de contrabandă, se scufundă. Iar unul dintre marinari, după zece zile de derivă și diverse peripeții, ajunge pe un țărm. În patria sa, în Columbia. Márquez narează la persoana întîi ceea ce i-a povestit marinarul. Doar că marele prozator a știut să scoată din senzaționala poveste a marinarului o proză la fel de spectaculoasă. Mai ales paginile de la sfîrșitul cărții, cînd cel salvat este preluat de către sătenii dintr-o obscură localitate de coastă, sînt dense și exemplar compuse. Gheara leului se vede cu ochiul liber și în acest mic text. Ca și în acel reportaj, din 1957, Călătorind prin Europa de Est, comentat de mine tot în acest colț de pagină. În 1982, Márquez primește Premiul Nobel; în 2014, moare la Ciudad de Mexico. Îmi aduc bine aminte că pe net a circulat un soi de scrisoare de adio a lui Márquez, care, de ce să mă ascund după deget m-a emoționat. Ca și aceste două cărticele de tinerețe.
Despre scriitorul argentinian Roberto Arlt (1900-1942) am citit prima dată într-un text de Julio Cortázar. Un self-made man, care a făcut și el de toate la viața lui – docher, tinichigiu, vînzător ambulant, mecanic, pentru ca apoi să devină și un jurnalist prodigios. Cortázar vorbea despre el în termeni la fel de generoși ca aceia folosiți cîndva de Dostoievski în legătură cu autorul Sufletelor moarte: „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol!“. Nu mai țin minte exact formularea lui Don Julio Cortázar, prieten de cursă lungă, dar găsesc de această dată, pe coperta a patra a volumului Crescătorul de gorile (Editura Adenium, 2017, traducere din limba spaniolă și note de Angelica Lambru), următoarea acoladă admirativă: „Alaltăieri l-am terminat de recitit și azi încep paginile acestea încălzit, puțin dezolat că Arlt mi-a alunecat din mîini, odată cu ultima povestire din Crescătorul de gorile. M‑a lăsat singur în fața foilor albe și a unei mări albastre, care nu-mi folosește la mai nimic…“. Nu aș zice că nu ne folosește la nimic. Și nu pentru că literatura e musai să fie folositoare la ceva. Nu este. Avem la îndemînă destule vorbe găunoase, bombastice, lacrimogene, destule palavre, care ar vrea să ne arate că ar fi strict necesar să tragem vreun folos imediat din arta scrisului sau a cititului, care ne face mai buni, mai nu știu cum… Stop! Literatura, îmi vine să spun, este așa cum este și atît cît este. Fără a fi neapărat morală și educativă. Se poate trăi și fără literatură. Și fără cultură, așa cum înțelegem noi cultura. Sînt popoare întregi în Africa sau în Asia care nu au Operă sau vreo orchestră simfonică. Ambele fiind niște minuni ale lumii. Ale lumii noastre. Dar mai sînt și altele.
Literatura, însă, poate oferi fiecăruia dintre noi cîte ceva. Rămîne de găsit acel ceva de uz personal. Oferindu-ne idei și teme, visuri și dezamăgiri, dulci minciuni sau dure adevăruri, literatura nu ne face nici mai buni, nici mai răi. E bine că există. Așa, fără prea multe alte comentarii. Așa cum am și citit aceste povestiri ale lui Roberto Arlt (1900‑1942) publicate, în perioada 1936-1937, în revistele El Mundo și El Hogar, din Argentina, și apoi în volum, la Editorial Zig-Zag, în 1941, la Santiago de Chile. Aflăm toate aceste detalii bibliografice de pe foaia de gardă a volumului. Nici Borges, nici Bioy Casares, nici Cortázar încă nu erau ce urmau să devină. Citindu-l acum și pe Arlt, își dai seama că temele literaturii hispano-americane pluteau în aerul epocii. În Crescătorul de gorile găsim de toate. Subiecte inspirate de lumea Maghrebului, personaje din Tanger sau din Egipt, cu întîmplările și poveștile lor, unele dure. O lume multiculturală arabo-africană povestită cu spiritul unui sud-american. Povești de dragoste care sfîrșest tragic, întîmplări exotice… Am fost uluită de forța cu care povestește Roberto Arlt despre lumi pe care, în mod cert, doar și le-a imaginat. Sînt convinsă că ar fi acceptat o invitație a lui Panait Istrati și a lui Kazantzakis să bea un pahar de vin și să sporovăiască – sau să tacă – împreună, la poalele Acropolei. Proza lui Arlt, din Crescătorul de gorile, conține o parte din aceste povești nespuse.