Lungmetrajele de ficţiune româneşti selecţionate anul acesta la TIFF nu mi-au produs mari surprize, mai ales că pe două dintre cele mai importante le văzusem deja la Festivalul de la Cannes. M-am bucurat că, deşi filmul său Sieranevada a fost prezentat hors compétition, Cristi Puiu a primit, din partea juriului, Premiul Special – Trofeul Transilvania 15, pe deplin meritat de autorul acestei noi capodopere cinematografice autohtone, care s-a plasat pe primul loc şi în topul preferinţelor publicului (ceea ce demonstrează, în opinia mea, bunul‑gust şi inteligenţa spectatorilor festivalului clujean). M-au mai bucurat atît Trofeul Transilvania obţinut, în competiţia principală, de Cîini, senzaţionalul lungmetraj de debut al lui Bogdan Mirică (distins anterior şi de criticii de pe Croazetă, cu Premiul FIPRESCI rezervat secţiunii „Un Certain Regard“), cît şi Premiul Zilelor Filmului Românesc (ZFR) pentru lungmetraj, acordat lui Gabriel Achim (Ultima zi, al doilea lungmetraj al acestuia, certifică un cineast înzestrat, care-şi urmează propriul drum în filmul românesc). Iar Afacerea Est de Igor Cobileanski (un vechi proiect al cineastului basarabean, ajuns în sfîrşit pe marile ecrane) şi Două lozuri de Paul Negoescu (producţie independentă inspirată, desigur, de peripeţiile lui Lefter Popescu din nuvela caragialiană Două loturi), ambele primite entuziasmant de public, au demonstrat, încă o dată, că Nae Caranfil nu este singurul cineast român care poate realiza comedii valoroase. În ceea ce priveşte noile documentare autohtone prezentate la TIFF, m-a impresionat stimulantul Doar o răsuflare, producţie HBO regizată de Monica Lăzurean-Gorgan, care a urmărit timp de şapte ani viaţa unei familii, cu trei copii, din Copşa Mică (pînă nu demult cel mai poluat oraş european), şi m-a dezamăgit chinuitul În căutarea tatălui pierdut de Ionuţ Teianu, despre John Constantin Brâncuşi Moore, fiul Verei Moore, ultima mare iubire a artistului de origine română, şi, dacă e să-l credem pe protagonist, a lui Brâncuşi însuşi. Cum despre filmele menţionate mai sus voi mai avea destule prilejuri să scriu, m-am hotărît să mă concentrez aici asupra scurtmetrajelor româneşti recente, care au puţine şanse de a ajunge la un public larg.
Juriul competiţiei de scurtmetraje din cadrul ZFR – alcătuit din Fabrizio Grosoli (Festivalul de la Trieste), Sara Norberg (Festivalul de la Helsinki) şi Edvinas Puksta (Festivalul de la Vilnius) – a decis ca premiul secţiunii să-i revină regizoarei Roxana Stroe (care primise şi anul trecut aceeaşi distincţie, cu Black Friday), pentru producţia UNATC O noapte în Tokoriki. Un film de public delectabil (foarte bine primit de spectatori şi la TIFF, şi la Berlinala de anul acesta, unde fusese prezentat în cadrul secţiunii pentru adolescenţi „Generation 14plus“), Tokoriki plasează un triunghi amoros insolit (foarte buni tinerii actori Cristian Priboi, Cristian Bota şi Iulia Ciochină), pe parcursul unei nopţi de pomină, într-o discotecă sătească improvizată (Ana-Maria Gheorghe – care, la fel ca la Black Friday, semnează scenariul alături de regizoare – a mărturisit că a fost inspirată de un party rural la care participase în adolescenţă). Farmecul scurtmetrajului este dat şi de soundtrack (care include mai ales hituri internaţionale ale anilor ’90), dar şi de abilitatea regizoarei de a alterna eficient, potenţînd surpriza ulterioară, expresiile şi gesturile celor trei personaje principale. Merită să urmărim ce filme va face Roxana Stroe în afara facultăţii.
În cadrul aceleiaşi secţiuni, juriul i-a acordat o Menţiune Specială lui Radu Potcoavă, pentru Mă cheamă Costin, un thriller de atmosferă cu un subiect „inspirat din fapte reale“ (după cum stă scris pe generic), dar desprins parcă din Dosarele X: un copil de cinci ani, Rareş (Tudor Oprişan, bine ales şi condus), îşi bulversează părinţii (Ioana Flora şi Bogdan Albulescu) insistînd că se numeşte, de fapt, Costin şi că, în urmă cu şase ani, fusese ucis de un vecin din sat şi îngropat în spatele şcolii. Evident, investigaţia ce urmează scoate la lumină un secret teribil. Este remarcabilă capacitatea regizorului-scenarist de a dezvolta convingător un asemenea story într‑un film de numai 15 minute, iar secvenţa finală este antologică.
Proiecţionistul de Norbert Fodor este, însă, filmul care m-a impresionat cel mai mult din selecţia de scurtmetraje ZFR. Un meta-mockumentary demenţial, în care Alex Mărgineanu (odinioară interpretul preferat al regretatului cineast Cristian Nemescu) face cel mai important rol al carierei sale de pînă acum (jucînd, în Aradul natal, alături de actori neprofesionişti), The Projectionist are multe secvenţe savuroase, cu un protagonist seducător prin extravaganţă şi inadaptare (deşi regizorul-scenarist reuşeşte să ne determine să empatizăm cu acest personaj, perceput iniţial doar ca ridicol), dar şi corespondenţe subtile (de pildă, între momentul în care proiecţionistul-DJ Alex se închină în faţa „Piramidei“ sale, construită din tone de aparatură muzicală, şi cel în care el îngenunchează, într-un gest de revoltă cosmică, după ce petrecerea de lansare a albumului său se dovedise un fiasco) sau scene cotidiene în care dimensiunea autoreflexivă a filmului accentuează efectul comic.
Şi alte scurtmetraje româneşti merită remarcate aici. 4:15 p.m. Sfîrşitul lumii, cu scenariul şi regia semnate de Gabi Virginia Şargă şi Cătălin Rotaru, este o producţie independentă selecţionată anterior şi în competiţia de la Cannes, cu o premisă de fantasy (ce-ar fi dacă Iisus ar coborî din nou printre noi, de data aceasta pentru a anunţa sfîrşitul lumii?), rezolvată satisfăcător de realizatori. Ana se întoarce, al Ruxandrei Ghiţescu, propune la prima vedere un love story de tip Legături bolnăvicioase, dar vorbeşte, în esenţă, despre moartea iluziilor şi trezirea la realitate. Blană, „un banc povestit de Tudor Botezatu“, este o altă comedie demenţială, folosind şi animaţii, în care un muzician dependent de „iarbă“ (Soare, interpretat de Alexandru Potocean, unul dintre cei mai populari tineri actori de teatru şi film din ultimii ani) decide să scrie un ghid cu informaţii utile pentru perioadele în care este high. O faptă bună de Andrei Gruzsniczki are un scenariu de manual (scris de regizor împreună cu Simona Tache şi Cecilia Felmeri), cu accente comice şi dramatice care vin atunci cînd trebuie, precum şi doi actori excelenţi (Medeea Marinescu şi Adrian Titieni), ce aduc pe ecran un cuplu în criză. Ninel, al lui Constantin Popescu, are o premisă contestabilă, dar izbuteşte să îi cucerească pe spectatori prin şarmul protagonistului titular (interpretat memorabil de Pali Vecsei). Oase pentru Otto de Matei Lucaci‑Grunberg, în care Lia Bugnar şi-a adaptat propria-i piesă omonimă, are cîteva greşeli tehnice, dar prospeţimea şi vitalitatea actriţelor Nicoleta Hâncu şi Anca Dumitra încîntă publicul. Nu în ultimul rînd, Te mai uiţi şi la om, producţie UNATC semnată de Ana-Maria Comănescu, izbuteşte să construiască un personaj aproape suprarealist, „Dublă“ (Andrei Ciopec), care scoate la iveală fisurile dintr-un cuplu aparent perfect (Diana Cavallioti şi Bogdan Nechifor).
Dintre scurtmetrajele de nivel mediu, Ferdinand 13 marchează debutul regizoral al scriitoarei Cecilia Ştefănescu, care semnează şi scenariul (de altfel, ZFR pare cadrul ideal pentru scriitorii deveniţi regizori – anul trecut, de exemplu, fusese vorba de Lucian Dan Teodorovici şi Andreea Vălean). Acest film-exerciţiu surprinde, într-un interior unic, momentul în care, într-un cuplu (acelaşi Alexandru Potocean, alături de Nicoleta Lefter), despărţirea devine inevitabilă. Miercuri de Goran Mihailov, după un scenariu de Cătălin Mitulescu, este încă un film (banal) din lunga serie care se ocupă de copiii nevoiţi să crească fără părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Raisa, al cineastului basarabean Pavel Cuzuioc, nu se sprijină pe un plot propriu-zis, ci pe o singură imagine-şoc şi pe talentul celor două interprete principale, Cristina Flutur şi Maria Sagaidac. Şapte luni mai tîrziu, noul film al lui Andrei Creţulescu, cu aceiaşi actori (Şerban Pavlu, Rodica Lazăr şi Dorian Boguţă) pe care-i văzusem şi în scurtmetrajele sale anterioare, este foarte pretenţios (la fel ca toate filmele lui Creţulescu, de altfel), dar, din păcate, şi găunos; încercările regizorului-scenarist de a camufla inconsistenţa prin deja obişnuitele trimiteri cinematografice şi muzicale, prin lungi dialoguri ce sună bine, dar sînt perfect inutile narativ, sau printr-un frumos cadru-secvenţă final, reuşit de Andrei Butică, sînt zadarnice. Wall, scris şi regizat de Mihai Radu Dan, este ambiţios (sugestiv, exceptînd un scurt plan de debut, tot filmul are un singur cadru-secvenţă, fix, cu cele trei personaje principale pe un coridor de spital), dar mesajul este cît se poate de transparent. În fine, cel mai slab film din selecţie mi s-a părut Un gust amar de Raluca Ungureanu, în care subiectul telenovelistic (un bătrîn ajunge să fie operat de fiul său, cu care întrerupsese orice legătură în urmă cu decenii) este tras şi mai mult în jos de opţiunile nefericite privind încadraturile sau tăieturile de montaj şi, în general, de regia confuză.
În rest, scurtmetrajul Romanian Sunrise de Ábel Visky (cineastul cu cele mai multe distincţii primite la competiţia locală a TIFF-ului), prezentat în ZFR, dar în afara competiţiei (din motive care-mi scapă), merită şi el menţionat aici. Premiat în cadrul Zilelor Filmului Maghiar din toamna trecută, Romanian Sunrise este o agreabilă comedie dulce-amăruie dezvoltată dintr-o situaţie similară celei din Un gust amar, dar cu o regie impecabilă şi doi actori care se completează foarte bine, chiar dacă personajele lor nu prea reuşesc să comunice între ele (Gusztáv Molnár şi Ion Sapdaru). Anul acesta, competiţia locală a TIFF-ului a fost cîştigată de Investiția perfectă (regia: Ibolya Simó), un alt scurtmetraj pe care-l văzusem şi la Zilele Filmului Maghiar. Triumful acestui film care şochează fără a avea nimic onest de spus dovedeşte, cred, nivelul scăzut al producţiilor din secţiunea rezervată cineaştilor locali.