Pelerinaje în afara timpului

„Ca și în cele mai aprinse imaginații,

în ajutor i-au sărit sute,

lighioane, centurii

silvestre oștiri

toată suflarea

toată pădurea“

Emil Botta, Împresurarea

 

Anevoie ar fi de căutat, dacă nu de-a dreptul cu neputință a găsi un alt artist plastic, și cu atît mai puțin din sfera plasticii tridimensionale, care s-ar afla mai în proximitatea poeziei, cum e discreta și atît de profunda ceramistă Marta Jakobovits. Lutul este stihia ei existențială, liantul prin care se scufundă în natură, în veșnicie și în cuvînt. Felul în care gîndește, lucrează în actul creator și relaționează cu ideea de artă și destin creator o plasează pe Marta Jakobovits în avangarda mișcării artistice actuale, din România și de aiurea.

Cu mai mult timp în urmă, legandara artistă Ana Lupaș îmi relata despre Marta Jakobovits că, încă din timpul facultății absolvite la Cluj, aceasta se remarca printr-un fel aparte de a fi, independent și foarte creativ. O cunoștea bine și o încuraja, astfel că arvuna primită atunci de la Ana Lupaș s-a fructificat peste ani într-o operă foarte profundă, coerentă, contopită cu efortul firesc al dialogului cu tradiția arhistrăveche a olăritului și cu estetica artei focului… Or, cînd te înhami la modul cel mai serios la un astfel de taifas, nu îl părăsești niciodată. Nu-l trădezi. Găsesc că esența demersului său poate fi sesizată în această mărturisire, făcută cu ocazia unui dialog, oferit unei reviste specializate: „Lutul este un material foarte permisiv pentru un dialog tactil, iar deschiderea aceasta este deosebit de importantă pentru mine, căci creează o verigă de legătură spre lumea minunată a secretelor. Prin intermediul acestui material devin capabilă să receptez mesaje din vremuri străvechi, mă pot transpune în diferite dimensiuni și timpuri. E motivul pentru care, aflîndu-mă față în față cu lutul, caut să ating apogeul maximei sincerități“^{1. Iat}ă un întreg și veritabil program ideatic, proiecția mărturisită a unui crez, a unei concepții cristalizate, în care atavice corecțiuni mai pot introduce doar hazardul sau moartea.

Ceramica acestei artiste reprezintă una dintre cele mai percutante dovezi ale faptului că actul artistic poate fi la fel de firesc ca și reflexul de a respira sau precum clipitul din ochi, pulsația inimii ori salturile vrăbiuțelor… Nimic ostentativ, impunător, declarativ, vocal. Artista reia ritualurile și mișcările naturii, pe care le urmărește precum un spion. Prezența pietrelor, a cojilor de mesteacăn, a frunzelor și a eșantioanelor de metal ruginit sînt martori discreți ai atitudinii artistei, care‑și anulează, practic, creativitatea, prin comparația pe care o face între propria manualitate și aceea nevăzută a naturii, a naturalului, a datului naturii. Cu alte cuvinte, obiectele sau miniinstalațiile Martei Jakobovits sînt proiec­ții ale convingerii că artistul este, temeinic, servul naturii, al materialităților, textúrilor, abisurilor. Asta nu înseamnă însă că hazardul, cum spuneam deja, nu-și poate revendica pe deplin dreptul la existență. Focul, angobele, pigmenții și acizii pot „juca“ și feste: sînt lucruri pe care artistul le poate converti, ca să spunem așa, post‑factum, într-un vector estetic, spectacular. Sînt lucruri care reușesc în pofida efortului nostru sau a actului nostru mental, asumat. Prin sfidarea vagului. Ceramica este un astfel de domeniu. Tocmai de aceea, ca nicăieri în alte medii ale artelor plastice, ceramica este mereu surprinzătoare, sortită originalității, dar și eșecului, deopotrivă. Granița dintre artă și artizanat, estetic și utilitar este fragilă, problematică, uneori chiar indecidabilă. Dar Marta Jakobovits a tranșat, irepetabil, această dilemă. Devenind un reper în acest sens.

Dialogul său nu este doar cu cei din vechime, ci și cu ceramica de studio contemporană, atît cu aceea europeană, cît și cu cea japoneză, unde se face o ceramică minimalistă, camerală, sfioasă și discretă. De acolo a împumutat Jakobovits un fel anume de a modela și finisa potențialitățile lutului, ajustat prin numeroase „condimentări“ și augmentări. Acest „rețetar“, de natură aproape alchimică, se numește raku.

Tehnica raku este o modalitate aparte de a face ceramică, deosebit de complexă, care se lucrează la temperaturi foarte înalte, astfel că materialele folosite, prin vitrifiere, își schimbă aspectul, capătă și nuanțe foarte delicate prin adăugarea de oxizi și glazuri. Dispar granițele recognoscibile, sesizabile între materiale.

Expoziția Martei Jakobovits de la Institutul Cultural Maghiar (deschisă în perioada 9-31 martie, la sediul din strada „Gina Patrichi“, nr. 8, București), intitulată Metaterra, este mai degrabă un laborator decît un bilanț, o lucrare deschisă, iar nu un raport. De altfel, toate expozițiile acestei artiste nu dau cîtuși de puțin sentimentul unei finalități, al unei etape consumate sau epuizate; acestea sînt etape, pași ai pelerinului, cum îi place să considere artista propria sa deambulare artistică. În concepția sa, pelerinajul nu are o dimensiune geografică, pe orizontală, ci se încadrează într-un complex plan spiritual, duhovnicesc chiar. Te poți întîlni cu eternitatea și cu Dumnezeu fără să-ți părăsești inima, fără să pleci din punctul în care te afli. Despre „afundarea în sine“ – este un pariu cu miză absolută, al cărui rost artista știe să-l topească în forme simple, esențializate, pe cît de fruste, pe atît de explicite, indelebile.

Expoziția de la Institutul Cultural Maghiar a fost gîndită ca o primă etapă dintr-un duplex expozițional, a cărui a doua fază s-a deschis în ziua următoare, la Galeria Galateea Contempo­rary Art – un spațiu dedicat exclusiv artelor focului, cum e denumită ceramica în multiplele ei înfățișări și tehnici.

De data asta, expoziția e denumită Keramikum Hungarikum și a dat startul unei panoramări fugare și frugale, propuse de opt artiste-ceramiste, reunite în jurul personalității celei care este Marta Jakobovits. Selecția artistelor, patru din Ungaria (Babos Pálma, Kuzsel Gabriella, Nagy Márta, Gesler Mária) și patru din România (Jakabos Olszefsky Imola, Mana Bucur, Pădureț Mόnika, Crăciun Judit) – aparține, de asemenea, Martei Jakobovits, în timp ce curatoriatul expoziției l-a asigurat Pădureț Mόnika, ea însăși o ceramistă excepțională, care prin plăci mici de ceramică renaște tradiția inepuizabilă a cahlelor, cu o iconografie practic inepuizabilă.

E de meniționat că practic toate aceste artiste, dincolo de prietenia și simpatia comună dintre ele, sînt legate şi de faptul că au lucrat și colaborat toate la celebrul studio de ceramică de la Kecskemét, din Ungaria^{2, care la anul} împlinește 40 de ani de existență, iar piesele expuse la Galateea Contemporary Art reprezintă un eșantion foarte reprezentativ pentru fenomenul de artă ceramică care s-a forjat în acel loc, un inepuizabil genius loci al ceramicii internaționale, în care an de an se adună artiști din întreaga lume.

Bucureștiul are acum, în acest debut de primăvară, prilejul să descopere o felie importantă a ceramicii de studio maghiare, care se află pe un alt palier al înțelegerii acestui fenomen artistic decît îndeobște se percepe în mediile tradiționaliste acest gen de artă. E, în fapt, vorba despre o sculptură contemporană care folosește tehnici de modelaj ancestrale, dar și tehnologii de ardere și coloranți de ultimă generație; iar o discuție despre ceea ce se numește pe plan internațional noua ceramică³ – poate începe chiar în marginea acestor două expoziții. Ar fi, cred, foarte fertilă și utilă deopotrivă.

 

^{__________________}

1. Vezi: http://www.ceramicsnow.org/post/ 33110573944/marta-jakobovits-romanian-ceramic-artist-october-2012.

2. Vezi pagina oficială a acelui studio: http://www.icshu.org/ics.html, care din 2011 a devenit o organizație independentă, cu o bază de creație impresionantă și cu propriul muzeu, acesta conținînd circa 3.000 de piese de la 400 de autori, de pe toate cele 5 continente.

3. Revista germană cu această denumire, Neue Keramik, nu este doar o arhivă a noilor tendințe din ceramica actuală, cît mai ales o platformă de reflecție despre un nou mod de a percepe această străveche artă.