Nu există scriitor care, oricît de diferit ar fi, de la o carte la alta, să nu imprime întregului același ADN, un flux freatic care-i hrănește și-i leagă, prin galerii de adîncime, întreaga operă. Și chiar dacă același fir, mai mult sau mai puțin sesizabil, le conectează chiar și pe cele mai diferite, unele cărți par mai sudate între ele decît altele, în ciuda faptului că distanța care le separă în timp e considerabilă. Așa se întîmplă cu cel de al doilea roman al Ioanei Nicolaie, Pelinul negru, care, pe cît de diferit e de primul, O pasăre pe sîrmă, pe atît de alipit pare de Nordul, una dintre primele ei cărți, un volum de poezie cu atmosferă inconfundabilă, și acum, și la momentul apariției, în 2002. Faptul că un roman conservă stări și trăsături pe care o carte de poeme le-a etalat pentru prima dată, și încă la ani distanță, că a recuperat din acel fond o lume palpabilă, recognoscibilă, indiferent în ce cadru epic ar fi ea transplantată la ani distanță, e un semn al unei coerențe artistice depline.
Se spune despre Pelinul negru că e o carte despre Cernobîl, dar înainte de a fi o carte al cărei curs e precipitat și definitiv orientat de dezastrul petrecut odată cu explozia reactorului din 1986, acest roman e un solilocviu intens poematic despre izolare, despre inadaptare, despre imposibilitatea de a comunica și mai ales de a înțelege abraziunile unui exterior ostil. Este despre surori grijulii și o mulțime de frați, toți cu nevoi, toți trăind din puțin, dar cu lumini în ochi, despre o mamă împovărată, cu o inimă cît o lume întreagă, dar cu atît de puține resurse, despre o natură îngăduitoare chiar și cu cei mai lipsiți, despre frumusețea ei, despre însingurarea din sălile mici de clasă și despre gustul cozonacilor de Paști. Despre violența care se strecoară printre toate astea și despre speranța care se încăpățînează să salveze o lume deja contaminată. Lumea din Nordul Ioanei Nicolaie s-a rearătat în Pelinul negru, cu străfulgerările ei de frumusețe aspră, cu cadoarea și cu grija, cu alienarea surdă, cu brutalitățile, dar și cu intimitatea, cu căldura dintre cei asemenea, cu toate legăturile care nu se pot tranzacționa și cu teama. Mărcile unui astfel de univers interior se arată chiar de la alegerea vocii ce ocupă spațiul în poveste, căci despre o singură voce este vorba, și mai mult, despre o voce vulnerabilă, care vede lumea prin crăpătura de orizont pe care cei din jur i‑o îngăduie. Această voce, care ne va însoți pînă la ultima pagină a romanului, îi aparține unei fetițe, Bulța Agustina, care s-a născut la puțină vreme după explozia reactorului de la Cernobîl și a cărei viață a fost grav marcată de acest dezastru.
Fără șanse de supraviețuire, fetița crește totuși, dar nu reușește să răspundă la toate cerințele pe care școala le așteaptă de la un copil de vîrsta ei. Născută într-o familie numeroasă și săracă, înconjurată de afecțiunea mamei și a fraților, dar și de violență și de lipsuri, Agustina își trăiește micile bucurii și dezamăgiri, fără a abandona speranța că va fi și ea, într-o zi, „normală“, chiar dacă învățătoarele o tratează cu răceală, cu dispreț și, de fapt, cu o lipsă de umanitate buimăcitoare. Pentru a măsura ceea ce în jur e desemnat drept realitate, Agustina are la îndemînă două repere, două păpuși cu care se juca în casa bunicii de la Măgura, unde fusese lăsată să se întremeze, în copilăria mică. Cu ele se compară, ele îi stabilesc nivelul de „progres“ și „normalitate“. Tutuana are rochie de prințesă și pantofiori cusuți cu aur, în vreme ce Druga e o biată păpușă de cîrpe, cheală, murdară, bătaia de joc a tuturor. Tutuana și Druga sînt polii între care pulsează viața Augustinei: să fie ca prima, ar fi tot ceea ce i s-ar putea întîmpla mai frumos, cîtă vreme să regreseze în stadiul de Drugă, e coșmarul care amenință din privirile tuturor atunci cînd o scrutează cu milă, ori cînd îi spun că e proastă și că nu‑i intră nimic în cap.
Pentru că refuzul celor din jur de a o accepta devine tot mai apăsător, mama o ia pe Agustina și o duce la la Școala Specială de la Buzău, o adevărată vale a plîngerii, unde copii cu diverse grade de handicap fizic sînt puși la un loc cu copii care au probleme psihice sau tulburări de comportament, iar rezultatul e rezumabil în cuvinte puține și definitive, care îi vor pecetlui Agustinei traseul: inadecvare, violență, abuz. Școala e o capsulă în care inocența copilelor, toate tunse la chelie, coexistă cu neputința și cu brutalitatea; o instituție care se bazează mai mult pe bunăvoința și pe buna-credință a pedagogelor, decît pe niște norme clare, în avantajul ființelor pentru care a fost creată. Inițial, Agustina găsește aici înțelegere și apropiere și, cu toate că îndură și ea, ca toate celelalte, chinul de a rămîne fără mamă și fără nimeni din familie, își face totuși prietene, toate ființe suferinde (Crucișa și Nadia sînt cele mai apropiate) și se bucură că e încurajată și lăudată de pedagoge. Numai că violența, asemenea aerului rău de la Cernobîl, se inserează și aici. Chiar cînd părea că Agustina se liniștește și începe un capitol nou, apare din nou amenințarea, apar umilințele și frica. Toate au un singur nume, Dilia, o fată mai mare, care-i fură mîncarea, o bate, o amenință și o terorizează. Agustina ajunge să fie torturată psihic, și la prima vizită a mamei, de Paști, e mult mai rău decît era atunci cînd venise. Și e doar începutul.
Privite de ea, toate mediile prin care acest copil e plimbat, respins sau umilit par spații explorabile, cu lumini și umbre, căci Agustina, cu sensibilitatea ei exacerbată și cu încrederea ei genuină că această lume are un loc și pentru ea, refuză să accepte răul ca forță care îi ordonează viața. Îl observă, îl respinge şi refuză să creadă că lumea asta este împărăția lui. O imagine simbol pentru rău, așa cum îi dă corp o fetiță cu un interior modelat de povești, este lupul. Lupul e cel din abecedarul pe care i-l rupe sora ei mai mică, Vera, dar lupul e și tatăl violent, tatăl care-i rupe mamei mîna, care omoară animalele din curte și care țipă la ei toți, cînd pare că cineva i-a luat mințile. Răul nu dispare nici cînd ajunge la școala de la Buzău, unde lupul intră din nou între oameni și rămîne înăuntru, amenințînd ca într‑un coșmar naturalizat: „Dacă încep urletele eu știu că se apropie huiduma. Și cine să‑i stea în cale, dacă ea crește din senin, cît un bloc, și n-o țin în loc pereții sau ușile încuiate. Dă doar o dată cu gheara și te împinge ca pe‑o friptură între colți. Și burta-i ghiorăie și te înșfacă pe nemestecate… iar dacă ajungi acolo, apoi cum să mai ieși? Că lupul e și el înăuntru și abia așteaptă să mînjească toate gardurile cu sînge. Dar eu îi știu viclenia și mă ascund sub plapumă și mă subțiez cît pot de tare ca să nu mă poată vedea“.
Fetele singure, bolnave, lipsite de căldura familiei, îl cunosc mai devreme sau mai scurt timp. Abuzurile, bătăile, violurile și chiar sinuciderile devin parte din viața la școla specială. Speranța din ochii Agustinei se stinge, se face neagră precum numele plantei care i-a otrăvit viața de cum a deschis ochii în această lume. Tutuana nu mai există, există numai Druga, o proastă și o strîmbă, pe care nimeni, nici o școală din lume nu o poate învăța cititul. Și lumea se închide, oamenii se retrag, iar Agustina, Druga, care altădată se visa prințesa Eliza, sora lebedelor din povestea lui Andersen, se scufundă. În ea însăși și în neputința celor din jur. Se scufundă ca într-o clisă fără fund, pe care nici un soare nu o mai poate usca.
Există, în acest roman, înfășurat pe mosorul unui epic solicitant și dur, o solaritate și o candoare care au contururi la fel de realist redate ca și lumile în care Agustina încearcă să se adapteze. Vocea ei decodează realitatea în fișe de observație ce par calupuri de poem, iar privirea cu care exteriorul e defalcat, pentru a putea fi încorporat, e a unei făpturi eterate, care încearcă, totuși, să găsească bucurie și în cele mai firave fărîme care i se îngăduie. Iată bucuria unui copil care se vede scăpat de umilința de a fi lăsat încă o dată repetent de învățătoare total lipsite de înțelegere: „Vezi tu, aerule, că nu sînt eu cea mai mare proastă de pe pămînt. Aici o să fiu educată, pricepi tu, aerule? Aici sînt elevă în clasa a doua. Și mă simt atît de tutuană, ca un fulg în zbor, de nici doamna nu mă mai poate ține. Rîd cu toată fața, e pauză, sui pe niște scări, aici e dormitorul zice doamna. Și ce frumos e la Școala Specială de la Buzău!“. Și iată puținătatea din care își hrănește această bucurie: „Și e trecut de amiază și nu‑i nimic de mîncare. Pe sobă fierb cartofi mici de tot, pentru porci. Iau cîte unul, cu lingura, și-l tăvălesc puțin prin sare. Apoi îl sparg între dinți pînă nu mai simt cît de tare mă arde în gură. Și foamea mai crește, că n-o sperie nici limba pilită a lupului“.
Descinderea de la încrederea inocentă la abandonarea în abisurile unei deznădejdi parcă neomenești fixează alonja acestui roman tulburător, trecut prin apele poeziei și scufundat în aqua-fortis-ul istoriei; o istorie necruțătoare, care a transformat bucăți din lume în teritorii infestate, din care numai printr-un miracol se poate ieși. Pentru cei mai mulți și pentru cei mai vulnerabili, pentru cei mai sensibili și mai lipsiți de ajutor, speranța e ea însăși istorie. Una pe care Pelinul negru o recuperează așa cum nu o pot face arhivele și nici manualele: cu empatie, cu emoție și fără trădări.