Oare merită să sărbătorești o cifră rotundă – 95 de ani – a unei asociații precum PEN România? Au celebrările de a face cu profilul angajat, luptător al organizației-mamă, PEN International, cea mai veche și mai mare asociație din lume a scriitorilor? Cea care, încă de la crearea ei, în 1921, la Londra, s-a străduit să solidarizeze intelectualii scriitori după catastrofa Primului Război Mondial, să-i unească într-o rețea europeană și, după cel de-Al Doilea Război Mondial, să-i apere de controlul și cenzura politică, să-i protejeze de represalii și închisoare? Cea care apoi s-a deschis către o dimensiune mondială și, în efortul de a apăra libertatea de expresie în toată lumea, are acum 145 de filiale în peste 100 de țări de pe toate continentele?
Cred că merită să transformi o cifră rotundă – 95 de ani – într-un moment deopotrivă fast și lucid, de sărbătoare și de conștientizare a unui parcurs complicat. Într-o lume atît de convulsivă, care a văzut în secolul al XX-lea atîtea răsturnări politice aberante, atîtea carnagii sociale, a constata că există instituții sau organizații care rezistă în timp, care renasc din cenușă și întind tenace rețele de speranță și solidaritate umană între culturi și peste continente este în sine o victorie care merită salutată, sărbătorită. PEN Clubul din anii 1920-1940 a fost, poate, o primă prefigurare culturală a Europei Unite de mai tîrziu. PEN a fost și prima organizație cu deschidere transeuropeană, a fost primul ONG pentru drepturile omului, model pentru Amnesty International, Reporters sans frontières, Médecins du monde ș.a. Și asta nu e o întîmplare, căci scriitorii sînt cei care simt și exprimă, înaintea celorlalți, nevoia de a depăși limite lăuntrice, individuale sau colective, și constrîngeri politice absurde, ei sînt cei care palpează și formulează inteligibil, sensibil, convingător dimensiunea profund interumană și transculturală a gîndirii, a actelor și a sentimentelor noastre, într-o realitate globală din ce în ce mai inextricabil interconectată.
O cifră rotundă – 95 de ani – constituie, desigur, și un necesar moment de reflecție, de privire înapoi, de reevaluare a unui traseu care nu a fost deloc linear, dar a reflectat simptomatic epoca plină de rupturi socio-politice pe care a traversat-o. De-a lungul secolului al XX-lea, PEN Clubul român a avut, de fapt, trei avataruri, trei etape de existență, la fel cu alte PEN cluburi din Europa: un avatar interbelic, unul postbelic și unul postcomunist/actual, în oglindă, deci, cu marile perioade politice care au fracturat și marcat epoca.
Constituie în sine o uimire – și o mică mîndrie – faptul că primul PEN Club român a apărut la numai un an de la crearea PEN Clubului de la Londra, așa cum afirmă secțiunea Our History de pe site‑ul www.pen-international.org. La mijloc trebuie să fi fost Legația română de la Londra sau Legația britanică de la București, care au transmis probabil această informație în România, dar cercetările ulterioare vor lămuri misterul răspunsului rapid al scriitorilor români la această inițiativă, care a reușit într‑un timp record să mobilizeze scriitori importanți din multe țări ale Europei. În România, există încă percepția că PEN Clubul local s-ar fi creat în 1923, atunci cînd, probabil, el a devenit activ cu adevărat și deci mai vizibil, integrînd în timp nume de scriitori importanți precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Panait Istrati, Mircea Eliade ș.a. Odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial, PEN Clubul român intră în hibernare, apoi, după instaurarea regimului comunist, dispare, se dizolvă, ca în toate țările din Europa de Est.
Al doilea avatar a avut loc, surprinzător, la apogeul epocii comuniste, cînd, în perioada de liberalizare politică dintre 1968 și 1973, s‑a înființat un PEN Club în România, care funcționa ca un fel de secție de relații externe a Uniunii Scriitorilor Români de-atunci, cu servituțile de rigoare față de tutela comunistă. Poeți importanți, precum Geo Dumitrescu și Eugen Jebeleanu, au fost la un moment dat președinți ai PEN Clubului român, din care făceau parte și alți scriitori agreați de regim precum: Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivașcu, Corneliu Leu sau Alexandru Balaci. Dovada existenței formale a acestui club este și faptul că a fost aproape necunoscut de masa scriitorilor români, care s-au raportat mai degrabă la PEN International din afara frontierelor țării. Iar cei cîțiva scriitori români disidenți – prozatorul Paul Goma, poetul Dorin Tudoran – au fost susținuți în acțiunile lor din anii 1970-1980 de PEN cluburi occidentale, în special de cel francez.
Al treilea și ultimul (deocamdată) avatar este cel actual. Recreat în 1990 de poeta Ana Blandiana, el i‑a integrat la început pe cei mai angajați intelectuali și scriitori ai momentului – Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Gabriela Adameșteanu, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Nicolae Prelipceanu ș.a. Foarte activ în anii 1990 și la începutul anilor 2000, în momentele tulburi ale postcomunismului agresiv, PEN Clubul român a trecut apoi printr-o fază mai discretă, de adaptare la irumperea unui capitalism haotic și a unei ambianțe politice instabile, care a forțat scriitorii și jurnaliștii să se adapteze unor condiții de viață inconstante, dificile, ceea ce i‑a făcut mai puțin disponibili pentru solidaritatea cu cauzele internaționale. Se pare totuși că de cîțiva ani există un reviriment al interesului pentru PEN, mai ales la tînăra generație de scriitori, care se simte mult mai confortabil în deschiderea globalistă decît generațiile precedente și visează la o integrare transfrontalieră mai dinamică.
O cifră rotundă – 95 de ani – poate constitui și un moment de reamintire a scopului pentru care o organizație a apărut, s-a dezvoltat și există. La aproape 100 de ani, mai este PEN International ceea ce a fost în perioada interbelică și postbelică? Mai întrupează valorile pentru care a fost creat? Mai este necesar? Înființat inițial pentru a-i pune în contact pe scriitori europeni izolați de război și apoi învrăjbiți și manipulați de propagande totalitare opuse, PEN a trebuit să navigheze cu dificultate printre ulterioare scyle și caribde politice, adeseori ireconciliabile și violente. Tensionat constitutiv între polul literar și cel politic, între direcția creativă și cea angajată, PEN a cunoscut fluctuații și accente diferite în viziunea sa generală și în acțiunea sa punctuală. Cîtă vreme centrul de greutate a rămas în Europa – mai ales la Paris, unde a fost afiliat pe lîngă UNESCO – PEN a cultivat cu tenacitate propensiunea culturală, iar acțiunile sale au fost mai evident îmbrăcate într-un discurs al valorilor umaniste, declarate și susținute de gesturi simbolice pe măsură. Din anii 1980-1990, odată cu deschiderea accentuată către continente mai îndepărtate și cu mutarea centrului de greutate în zona anglofonă, plus statutul consultativ pe lîngă ONU, PEN a luat și o alură mai pragmatică, aplicată la realități socio-culturale extrem de divergente și de dramatice. Structurat poate mai eficient, dar și mai nonliterar, PEN funcționează în prezent la o turație accelerată, nevoit să se ocupe de cazuri din ce în ce mai numeroase de scriitori și jurnaliști amenințați, închiși, torturați, executați și trebuind să-și lărgească aria de acțiune la o scară care a depășit cu mult așteptările cele mai pesimiste.
PEN International este un fel de ONU al scriitorilor, am mai spus-o, dar el nu reprezintă state, ci literaturi și limbi, nu e o instituție clasică, ci o organizație cu un anume țel pentru care a fost creat – și acesta este în primul rînd cultivarea și apărarea libertății de exprimare, oriunde aceasta este bruscată, amenințată, anulată. Nu e o uniune de creație, nu e un sindicat profesional, nu e un organism „democratic“ care-i primește pe toți scriitorii, traducătorii, jurnaliștii și editorii ce ar dori să intre în el, ci-i atrage pe cei care rezonează cu valorile sale umaniste, cu principiile sale angajate și se simt motivați să participe la acest mare efort colectiv de protecție a purtătorilor cuvîntului liber, ai gîndului liber, ai expresiei literare și publice a libertății.
Dar ce mai înseamnă azi libertatea de expresie pentru un scriitor român sau est-european? Într-o lume eliberată de totalitarism și orientată spre economismul pur și dur, mai au scriitorii est-europeni simțul treaz pentru suferința și absența libertății unor alți scriitori din țări apropiate sau îndepărtate care trec prin aceleași „boli de creștere“ întru modernitate ca și subcontinentul nostru cu doar trei decenii în urmă? S-a eliberat scriitorul est‑european totalmente de sechelele comuniste și postcomuniste? S-a curățat de deformarea cenzurii și autocenzurii, de teribila boală a fricii și de inerția neimplicării? A făcut din adevăr tema profundă a scrisului său? A făcut din gîndirea critică o fertilă obsesie? A internalizat suficient aerul tare și responsabil al libertății? Felul în care ne raportăm ca scriitori la PEN International sau la PEN România poate constitui un indiciu.
Dar care e raportul just între creația literară și angajarea politică? Ambele sînt o formă de creativitate, una estetică, alta politico-socială, dar poate scriitorul să și le manifeste valabil pe amîndouă, fără să sacrifice ceva esențial? Sau trebuie să oscileze între ele după un algoritm personal, pe care turbulențele politice apropiate sau îndepărtate îl influențează decisiv? Cum au constatat adesea scriitorii, literatura vrea mereu să scape de efectele nefaste ale istoriei, dar istoria nu-i îngăduie; un compromis e întotdeauna în joc. Iarăși, modul în care ne raportăm la urgențele puse în față de PEN International sau de propriul nostru mediu politic poate constitui un răspuns la această dilemă fundamentală.
Scriitorul e exaltat de limba lui maternă, dar e și limitat de ea. Pe cît slujește și rafinează această limbă în care simte, gîndește și scrie, pe atît trebuie să viseze și la o limbă/înțelegere universală, care să depășească clivaje lingvistice și interdicții culturale și să reunească spiritele umane de pretutindeni. Literatura, națională la origine, spune Carta PEN, nu cunoaște granițe și este un bun comun al națiunilor. Cum amprenta babelică nu va dispărea prea curînd din actuala umanitate, numai rețelele culturale, social-media, traducerile și diversele forme de intersecție transnațională pot palia această dorință profundă a umanului de a se unifica. PEN International este o asemenea rețea umană globală, prin care circulă o energie specifică, energia scriitorilor care se simt solidari, care suferă pentru alți scriitori, care nu uită că libertatea fizică și cea spirituală nu sînt niciodată cîștigate definitiv și care acționează în spiritul unor valori ce ne umanizează continuu. PEN a fost gîndit și ar trebui să rămînă un fel de „conștiință literară a lumii“, care prezervă germenele de libertate interioară a oamenilor prin literatură.
Sper că aniversarea acestei cifre rotunde – 95 de ani – la care ne sînt alături reprezentanți PEN din 15 țări să constituie, prin dezbaterile și lecturile sale, un argument, mai ales pentru tînăra generație, că această implicare/angajare merită continuată.
______________
Is it worth it to celebrate the 95th anniversary of an association such as the Romanian PEN Club? Do celebrations have anything to do with the engaged fighting spirit of the mother-organization, PEN International, the oldest and largest global association of writers? The one that has been trying, since its creation in 1921, in London, to unite the writers after the catastrophe of the First World War around a European network and, after the Second World War, to protect them from punishment and imprisonment? The one that opened up towards a global dimension and, in the effort of defending freedom of speech worldwide, now has 145 subsidiary branches in over 100 countries on all continents?
I think it is worth it to transform the 95th anniversary into a festive and lucid moment, into a celebration and acknowledgement of a difficult road. In a world so troubled which has seen so many politically nonsensical coups, so many social crimes, to see that there are organizations and institutions that pass the test of time and are reborn from their ashes and develop networks of hope and human solidarity between cultures and continents is a victory worth celebrating. The PEN Club of 1920-1940 was probably the first cultural foreshadowing of a United Europe. The PEN Club was the first trans-European organization and the first NGO for human rights, serving as a model for Amnesty International, Reporters sans frontieres, Médecins du Monde etc. And this not just a random fact, because the writers are the ones who feel and express before anyone else the need to surpass inner limits, both individual and collective, and absurd political constrains, they are the ones who shape and formulate in an intelligible, sensible and convincing way the profoundly inter-human and trans-cultural dimension of our thoughts, actions and feelings, in a global reality more and more inextricably connected.
The 95th anniversary is also a moment for reflection, looking back, and reassessing a road that has not been always straight, but that reflected an age full of socio-political breaks. During the 20th century, the Romanian PEN Club had three stages, three avatars, like other European PEN Clubs: an inter-war stage, a post-war stage, and a contemporary/ post-Communist stage, mirroring the great political periods that fractured and left their mark on the century.
It is amazing in itself – and a reason for pride – that the first Romanian PEN Club appeared one year after the creation of the London PEN Club, as it is stated in the history section of the pen-international.org site. The Romanian Legation in London must have mediated all this, or maybe the British Legation in Bucharest, sending the information to Romania, but further research will explain the mystery of the Romanian writers` fast response to this initiative that had managed to gather in record time important writers from many European countries. In Romania, it is believed that the local PEN Club was created in 1923, when it probably became active and thus more visible, integrating important writers such as Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Panait Istrati, Mircea Eliade etc. During the Second World War, the Romanian PEN Club enters hibernation and, after the establishment of the Communist regime, it is dissolved like in all Eastern European countries.
The second stage took place, surprisingly, during the heyday of Communism, during the political liberalization of 1968-1973, when a Romanian PEN Club was established, functioning like an External Affairs department of the Romanian Writers` Union, following the directives of the Communists. Important poets like Geo Dumitrescu and Eugen Jebeleanu were Presidents of the Romanian PEN Club, which comprised of writers accepted by the regime such as Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivaşcu, Corneliu Leu and Alexandru Balaci. The fact that this club was almost unknown by most Romanian writers, who related to the PEN International from abroad, is proof of this club`s formal character. The few Romanian dissident writers – novelist Paul Goma, poet Dorin Tudoran – were supported during 1970-1980 by Western PEN Clubs, especially by the French one.
The third and final (for now) stage is the contemporary one. Recreated in 1990 by poet Ana Blandiana, it gathered right from the start some of the most outspoken intellectuals and writers – Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Gabriela Adameşteanu, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Nicolae Prelipceanu etc. Very active during the 1990s and the beginning of the 2000s, in the troubled times of an aggressive post-Communism, the Romanian PEN Club entered a more relaxed stage of adaptation to a chaotic capitalism and an unstable political environment, which forced writers and journalists to adapt to inconstant and difficult life conditions, making them less available for international causes. Recently, it appears that interest for the PEN Club has grown bigger, especially that of the young generation of writers, who feel more comfortable in this globalism than the previous generations and who dream of a more dynamic integration.
The 95th anniversary can also serve as a moment of remembrance of the goal of this organization`s creation, development and existence. Almost 100 years old, is the PEN International what it used to be during the inter- and post-war periods? Is it still representing the values for which it was created? Is it still necessary? Born as a means to make contact between European writers isolated by the war and then divided and manipulated by opposite totalitarian propagandas, the PEN had to sail between violent and irreconcilable political Scylla and Charybdis . From its constitution the PEN Club was divided between the literary and the political, between the creative action and the engaged one; thus, it suffered fluctuations in its action and prospects. As long as the center remained in Europe – especially in Paris, where it has been affiliated to UNESCO – the PEN Club tenaciously promoted culture, and its actions took the shape of a Humanistic discourse, supported by symbolical actions. Starting from the 1980s-1990s, along with the opening towards other continents and with the movement of the center towards the English-speaking countries, as well as the consultative status at the UN, the PEN acquired a pragmatic side, applied to extremely divergent and dramatic socio-cultural realities. Better organized but somewhat less literary, the PEN works at full throttle, having to deal with more and more cases of writers and journalists that are threatened, imprisoned, tortured, executed, and having to expand its area of activity more than anyone expected.
PEN International is a kind of UN of writers, I said it on some other occasion, but it does not represent states, but literatures and languages, it is not a traditional institution, but an organization with a certain purpose – this being the defense of freedom of speech, wherever it is threatened and cancelled. It is not a creative arts union, it is not a professional union, it is not a “democratic” organism including all writers, translators, journalists and editors that want to be a part of it; it only attracts the ones who share its humanistic values, it engaged principles, and feel motivated to participate in this great effort of protecting the carriers of free speech, free thought, literary and public expressions of freedom.
But what does freedom of speech mean today for the Romanian writer, or for the East-European one? In a world free of totalitarianisms and oriented towards the hard economism, do Eastern European writers still feel for the suffering and lack of freedom of other writers from near or distant countries that pass through the same “developmental diseases” of modernity as our subcontinent did merely three decades ago? Is the Eastern European writer free of all the Communist and post-Communist remnants? Is he cleansed of all censorship and self-censorship, of the terrible disease that is fear and of the inertia of the lack of civic engagement? Is the truth his most profound topic? Has he turned critical thinking into a fertile obsession? Has he breathed in the responsible air of freedom? The way we relate to the PEN International or to PEN Romania can be a clue for all this.
What is the relation between literary creation and political engagement? Both of them are a form of creativity, one is aesthetic, the other is socio-political, but can the writer have both without sacrificing something essential, or must he switch between the two following a personal algorithm, influenced by near or distant political turmoil? As writers have often observed, literature always wants to escape the ill effects of history, but history does not allow it. There is always a compromise at stake. Again, the way we relate to the emergencies put forth by PEN International or by our own political environment can be an answer to this fundamental dilemma.
The writer is enthusiastic about his mother tongue, but he is also limited by it. He serves and refines this language in which he feels, thinks and writes, but he also needs to dream of an universal language/understanding that will overcome linguistic and cultural differences and that will reunite humans everywhere. Literature, still being a national asset, as the PEN Charter says, knows no boundaries and it is a common asset of all nations. As the Babel will not go away soon, only the cultural networks, social media, translations and other forms of trans-national intersection can soothe this profound desire of the human to unite. PEN International is one such global human network through which a particular energy circulates, the energy of writers in solidarity, suffering for other writers, who do not forget that physical and spiritual freedom are never given and who act according to permanently humanizing values. The PEN has been designed as and should remain a sort of “literary consciousness of the world”, preserving people`s inner freedom through literature.
We hope that this anniversary – 95 years – which we celebrate together with PEN representatives from 15 other countries will be, through the debates and lectures, proof that this involvement/ engagement is worth continuing, especially for the younger generation.
We also hope that this anthology of the Romanian PEN will be an interesting and useful document for the future.
Translated by Daniel Clinci