Pentru ca trecutul să nu întunece viitorul

O carte semnată de Geoffrey Hartman şi Aleida Assmann, Viitorul amintirii şi Holocaustul, mi-a atras atenţia asupra importanţei mărturiei. În introducerea celor cinci eseuri, Aleida Assmann, profesor la Uni – versitatea din Konstanz, menţionează faptul că profesorul american de la Universitatea Yale, G. Hartman, de origine germană, a fost un „copil strămutat (displaced) al Europei“, supravieţuind persecuţiei naziste graţie unui transport de copii din Germania (din Frankfurt am Main, oraşul său de baştină) spre Anglia, stabilindu- se şi integrîndu-se, ulterior, în societatea şi în cultura americană. Un literat care a studiat cu precădere rădăcinile iudeo-eline ale tradiţiei occidentale, un savant care a creat, în premieră, în 1980, o arhivă de mărturii video consacrată masacrului secolului, reprezentat de Holocaust, într-o lume sceptică şi care uită uşor. Con tribuţia lui s-a concretizat prin proiectul „Philomela“, urmărind să-i ajute pe supravieţuitori, amuţiţi de durere, să grăiască din nou (reamintim că, pînă în anii ´80, mărturiile aveau un caracter privat, ele dobîndind un statut legal datorită lui Hartman). Cu timpul, lucrurile s-au complicat, deoarece martorii, cum afirma Günter Grass, deveniseră „o specie pe cale de dispariţie“. Atunci, Hartman va apela la ceea ce el a numit „martorul secundar“, deci, nu la victima directă, el […]