Pentru o reconstrucţie identitară

După deznaționalizarea brutală din anii ’50, după reacreditarea ideii naționale în anii ’60 și după abuzul ei pînă la caricatură în ceaușismul anilor ’80, dar și după manipulările populiste postcomuniste ale sentimentului național, cît de actuală mai poate fi, astăzi, problema identității românești? Cum se vede ea din perspectiva integrării europene și, mai ales, din cea a globalizării? Ce le mai spune ea intelectualilor vîrstnici, care au luat o distanță igienică față de ea încă din anii ’80, păstrînd‑o consecvent și în următoarele decenii postrevoluționare? Dar celor tineri, care par să o trateze cu indiferen­ță, dacă nu chiar cu o rezervă dezabuzată?

Un succint rapel istoric ar fi util în context. În primul rînd, nu trebuie să uităm faptul că România a ajuns foarte tîrziu să fie un stat care să cuprindă întregul spațiu al românității, care să-i adune între frontierele sale pe toți românii. Apoi n-a trecut nici măcar un sfert de secol și aceste frontiere au fost din nou călcate și schimbate, unele dintre ele pentru încă multă vreme, spre a nu spune definitiv. A urmat ocupația sovietică, ceea ce a însemnat spoliere nu numai economică, dar și simbolică: un proces de distrugere a identității naționale s-a desfășurat vreme de peste trei luștri, între 1948 și 1964. Aproape tot ceea ce avea mai reprezentativ cultura română a intrat sub incidența tezelor leniniste-staliniste‑jdanoviste, iar consecințele se cunosc prea bine. Reorientarea politicii internaționale românești, începută în 1964, sub Gheorghiu-Dej, și continuată sub Ceaușescu, a condus la o repunere treptată în drepturi și în circulație a valorilor naționale, a mărcilor identitare, începînd, bineînțeles, cu cele din domeniul cultural.

Din păcate, acest proces restaurator a fost împins cu timpul înspre excese tipice pe care degringolada economică de după 1977 le-a supradeterminat și accentuat. Astfel că, în anii ’80, odată cu adoptarea ideii protocroniste ca viziune semioficială asupra culturii, se poate spune că tema identității românești era deja în mare parte erodată. Dacă adăugăm la toate acestea reversul dictatorial, izolaţionist şi antieuropean al monedei naționaliste, pe care o tot bătea regimul ceaușist, avem o imagine concludentă a marasmului la care a fost adusă ideea națională. Ceea ce explică dezicerea tot mai evidentă a intelectualilor demni de acest nume și apoi, după 1989, reținerea lor de a se mai atinge de tematica identitară.

Efectul negativ cel mai grav al acestei retrageri l-a reprezentat, însă, monopolizarea, în anii ’90 și chiar mai tîrziu, a ideii naționale de către un extremism de dreapta, care a preluat, în bună măsură, vechi sloganuri xenofobe. În absența unei implicări intelectuale autentice, asistăm, în ultimele decenii, la un fenomen de regresiune identitară în care un ortodoxism rudimentar se combină (armonios!) cu un populism de duzină, ciclic reactivat.

Corupția politică și economică, manifestată chiar la nivelurile de vîrf ale statului, polarizarea socială și sărăcirea în creștere – spre a  nu mai vorbi despre degringolada învățămîntului și despre analfabetizarea, la rîndul ei crescîndă, a păturilor sociale defavorizate –, toate acestea și încă altele creează un climat favorabil extremismelor. Faptul că nu s-a ajuns încă la situații explozive, faptul că, la ultimul scrutin, de pildă, formațiuni de această factură nu au atins pragul parlamentar pot fi considerate miracole ale bunului-simț popular.

În aceste condiții, nu e de mirare că tot mai multe componente ale societății românești, indivizi, grupuri, categorii sociale, nu se mai lasă astăzi mobilizate de un proiect național împărtășit; proiect pe care – coruptă, cum e, în majoritate, și obsedată de înavuțire – clasa politică actuală nici nu e capabilă să-l gîndească și să-l propună. Cu atît mai puțin să creadă cu adevărat în el, cîtă vreme preocuparea ei majoră este să politizeze toate formele vieții sociale și în primul rînd instituțiile. Nu omul potrivit la locul potrivit (adică în func­ția potrivită), ci omul potrivit interesului nostru partinic, amical, personal. Așa se face că o sintagmă precum „interesul național“ a căzut într-o deriziune care o face greu de invocat – și chiar de pronunțat aici și acum – de către o persoană decentă.

Ar fi fost, îmi îngădui să cred, datoria intelectualilor să intervină și să propună un asemenea proiect societății românești, un proiect care să țină seama de interesele majore ale acestei societăți în lumea de astăzi. Din păcate, fie din inerția nonimplicării publice anterioare, fie din dezgust față de ceea ce se întîmplă în politica autohtonă, cei mai mulți dintre intelectualii români au rămas strîns legați de catargul profesiei lor. Iar așa-numiții „intelectuali publici“, în loc să men­țină o distanță demnă și lucidă față de cîmpul puterii, în loc să-și folosească prestigiul spre a critica derapajele acesteia de la un regim la altul, s-au implicat în partizanate de grup și chiar de partid, s-au încris, de fapt, în jocuri politicianiste.

Mai preocupante sînt însă ecourile unei astfel de atitudini în rîndurile tinerilor – pe fondul scăderii alarmante a instrucției generale și al unei politici instituționale (ministeriale) care defavorizează flagrant studiul istoriei (naționale și universale) și al culturii (naționale și universale). Fără să cunoască trecutul acestei țări – și trecutul în genere –, mulți tineri aderă la ceea ce pare să fi devenit o modă, un fel de a fi interesant și „cool“, anume disprețul față de ceea ce vine „dinăuntru“ sau este „înăuntru“ și atracția exclusivă pentru „afară“. E simptomatic faptul, printre alte fapte asemenea, că exprimarea sentimentului național a rămas, la noi, pe seama galeriilor de fotbal.

Indiferentismul național este vizibil mai cu seamă în rîndurile tinerilor, și cu deosebire ale intelectualilor. Dincolo de multiplele precarități locale – economice, politice și morale –, există însă și explicații mai largi, referitoare la contextul internațional – economic, politic și cultural – în care s-a produs, după 1990, inserția treptată a României. Feno­menul cel mai caracteristic, la nivel mondial, pentru istoria ultimelor decenii – fenomen a cărui amploare a crescut semnificativ după prăbușirea comunismului – este, fără îndoială, globalizarea.

În ordinea discuției noastre, important este faptul că subiectul și, în același timp, agentul globalizării este corporatismul supranațional; aici se află sursa unor motivații majore, ca și punctul de plecare al unor direcții de gîndire cît se poate de influent îndreptate împotriva identităților naționale.

Să ne înțelegem: nu am în vedere poziții antinaționaliste în sensul de antișovine, antixenofobe, anti-antisemite – poziții ce trebuie afirmate în continuare cu fermitate –, ci ofensiva masivă împotriva problematicii naționale în ansamblul ei și împotriva conceptului de stat național, considerat a fi depășit de istorie, de istoria ultimelor decenii.

În subminarea naționalului, a națiunii și a preocupării pentru identitatea națională sînt mobilizate mai vechi rezerve și neliniști îndreptățite, stîrnite de ororile fascismului și ale nazismului. O memorie traumatică este invocată în vederea echivalării naționalului cu naționalismul și a naționalismului cu rasismul și xenofobia. Echivalare ce a avut loc, din păcate, în istorie, știm prea bine, dar care nu s‑a produs – și nu e obligatoriu să se producă – întotdeauna și pretutindeni. Nu trebuie să uităm că însăși înfrîngerea fascismului și cea a nazismului ar fi fost imposibile fără o alianță a națiunilor și fără coeziunea lor internă.

La fel, nu trebuie să uităm că trecutul României nu se reduce la comunism și fascism. Nici comunismul românesc nu se reduce la ceaușism, nici interbelicul românesc la ultimii săi ani, cum încearcă unii istorici și politologi foarte la modă astăzi să ne convingă.

Dincolo de aceste antecedente istorice, frontierele naționale, oricît de permeabile ar putea deveni, constituie un factor de rezisten­ță în fața nevoii de expansiune continuă a economiei globale și a capitalului multinațional. Era inevitabil ca ideologia globalistă să facă o țintă din statul național și din valorile naționale; iar împreună cu ea, inspirate în bună măsură de ea, diverse alte doctrine, teorii, școli de gîndire.

Corectitudinea politică, de pildă, prin strategia de cultivare și apărare a minorităților contra unui stat național înțeles și definit nu altfel decît ca opresor, ori studiile postcoloniale, prin militantismul lor dirijat împotriva naționalismului minorității imperiale, s-au înscris în aceeași direcție antinațională.

În viziunea reprezentanților acestor școli, a susține o cauză identitară, alta decît una strict locală, regională sau minoritară, devine o întreprindere ce riscă să stîrnească suspiciuni. Eliminarea naționalului ca suspect sau anacronic este prezentată, în genere, drept o urmare firească a progresului cunoașterii înseși, ca un spor în cunoaștere incontestabil. Nu puțini intelectuali tineri de la noi adoptă, cu grăbire și cu satisfacția de a fi la zi (updated), această „doxă“ globalistă, scuturîndu-se de apartenența națională ca de un stigmat.

Cît de adecvate, în context local și regional, sînt însă aceste poziții și aceste teorii? Nu cumva proiectăm asupra realităților noastre social-culturale o viziune și o terminologie produse – și, probabil, eficiente – în alte spații geoculturale și istorice?

Cu riscul de a cădea în empirie, să aruncăm, totuși, o scurtă privire numai asupra regiunii geografice și istorice în care ne aflăm. Putem accepta ipoteza că problematica națională este depășită în această parte a lumii euroatlantice care este Estul Europei? Nu am în vedere numai guverne și politici din Grecia, Serbia, Croația, Ungaria și, mai nou, Polonia, ci și situații concrete din Bosnia, Kosovo, Ucraina, Republica Moldova. Lăsînd la o parte Rusia, ce se întîmplă mai departe, în Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan? Dar în Israel, țară dintr-o cu totul altă categorie, în care dezvoltarea economică și tehnologia de ultimă oră au atins niveluri invidiabile chiar dinspre Occident, nu numai dinspre Orient? Cît de „postnaționale“ pot fi dezbaterile intelectuale din aceste locuri?

Nu e rostul acestor pagini să abordeze tema – enormă în complexitatea ei – a globalizării. M-am oprit asupra unui singur aspect, cel al implicației sale antinaționale, implicație cu consecințe grave, îndeosebi asupra națiunilor mici și a limbilor mici. Dimensiunile culturale ale globalizării se cer tratate în cu totul alt mod decît cele economice  și politice…

Revenind la discuția noastră, mi se pare important să fortificăm apartenența noastră europeană. Înainte de a fi – ideal vorbind – cetățeni ai lumii, sîntem cetățeni (chiar dacă de rang secund) ai Europei. Avem, așadar, o dublă identitate, o dublă apartenență, românească și europeană. Românitatea, polonitatea, germanitatea nu constituie apartenențe conflictuale în raport cu europenitatea. Această dublă identitate se cere conștientizată și apărată atît de localismul defensiv și necreator, de încercările de recuperare a unor specificități originare oricum iluzorii, cît și de acțiunile de separare și izolare etnocentrice, care au loc chiar foarte aproape de noi.

Discursul european și europenizant este – sau ar trebui să fie – rezistent la ofertele facile și la consensurile superficiale ale globalizării, la indiferentismul național. Uniunea Europeană a fost gîndită ca o uniune de state naționale, fără supremații și consensuri for­țate. Europenitatea asumată este o șansă pentru țările componente, în măsura în care se constituie și ca un obstacol în fața riscului tot mai evident al aculturației pe care îl reprezintă globalizarea, cu presiunile ei eficiente și facil-atractive, o globalizare ce se confundă cu o americanizare – la rîndul ei, redusă adesea la fast-food, thriller și individualism violent. Nici Faulkner, nici Whitman, nici Thoreau, nici Woodrow Wilson nu intră, din păcate, în modelul american de succes planetar.

Desigur, astăzi nu mai privim identitatea, în genere – și nici identitatea națională –, ca organică, naturală, în legătură cu „sîngele care nu se face apă“ sau cu moștenirea genetică. Astăzi admitem caracterul contingent al trăsăturilor identitare, precum și determinarea lor socială, chiar dacă nu integrală.

Identitatea afirmată, declarată, definită presupune întotdeauna o selecție. Con­strucția și descrierea ei nu sînt neutre, sînt „inflexate cultural“ și determinate de relațiile de putere dinlăuntrul comunităților. Iden­titatea, în genere, și identitatea românească trebuie gîndite într-un mod actual, nu ca date fixe, imuabile, ci în schimbare, într-o formare și reformare continuă: ca un proces, nu ca o stare pe loc.

Nu se poate ignora, în această discuție, problema tradiției și nici aceea a moștenirii culturale. Nu numai trecutul trebuie însă consultat aici, ci și, mai ales, prezentul înțeles ca actualitate: e vorba despre trăsături specifice, ce pot fi actualizate, performate, nu numai despre virtualități presupuse ori deductibile dintr-o experiență consumată cîndva. Acest mod nou de reprezentare a identității implică, prin urmare, o alegere, o negociere cu contextele ce se configurează și se reconfigurează în timp. Accentul în definirea acestei identități cade pe practica social-culturală, nu pe esențe atemporale („spațiul mioritic“, „neantul valah“ etc.).

Consider că, în ciuda unor tendințe ce se vor dominante, în ciuda unor mode intelectuale, este necesar să încercăm acum un efort de reconstrucție identitară. El presupune, nu încape îndoială, discernămînt critic și autocritic și, s-ar înțelege de la sine, bună-credință. Susținînd un asemenea proiect, nu cred că este posibilă o singură interpretare –„așa și numai așa“ – și nici atingerea unui consens unanim. Cred, totuși, că măcar o anumită convergență este posibilă și, în orice caz, necesară. Exact acum 11 ani, în ianuarie 2006, pledam – fără ecou, din păcate – pentru coeziune între intelectualii români: vedeam în ea nucleul firesc, logic, al unei coeziuni naționale.

Cred că, odată cu aquis-ul comunitar impus de Uniunea Europeană, este nevoie să recompunem, să reformulăm, să redefinim și un aquis național. De aici s-ar cuveni să repornim, de la o critică și de la o reacreditare (în urma acestei critici) a valorilor noastre simbolice, atît de neglijate și chiar discreditate astăzi. Ar trebui să înțelegem că între aceste valori și suveranitatea noastră – nu numai națională, dar și individuală – este o strînsă legătură. Nu am în vedere aici un colectivism gregar, nici aderențe iraționale, ci o conștiin­ță personală a apartenenței.