Sînt nenumărate hîrtoapele democraţiei, şi mulţi s-au împotmolit într-însele de prea multe ori. De aici, şi o stranie lehamite faţă de un sistem care se tot rodează de mai bine de un sfert de veac încoace şi ne oferă zilnic probele imperfecţiunii sale. Iată: la ora cînd scriu aceste rînduri, la televizor se anunţă că sistemul de carduri de sănătate s-a blocat. Iarăşi. Ceea ce înseamnă că sute de mii de oameni stau nedumeriţi în sălile de aşteptare pentru consultaţii, pentru internări, pentru eliberarea reţetelor de medicamente, laolaltă cu medicii. Întîrzierile trenurilor, cozile la ghişeele nenumăratelor taxe inventate de democraţia noastră cronofagă se adaugă acestui şir de întîmplări zilnice care ne provoacă stări întinse pe o paletă largă, de la lehamite la disperare. Dar, cum se spune, încetul cu încetul se face oţetul şi, după şiruri întregi de năpaste totalitare care au atins România din 1938 pînă în 1989, revenirea este grea. Reînvăţăm să vorbim, să mergem, să judecăm corect după o comă lungă cît o viaţă.
A ceda, varianta Braşov
Cam aşa gîndeam zilele trecute, agăţat şi eu cu treburi în hăţişul fanariot al birocraţiei noastre, uneori de-a dreptul bizară, în care funcţionarii îşi aruncă (sau îşi arogă, după caz) competenţele de la unul la altul peste capul tău, al petentului. Mă aflam la Braşov. Luasem un taxi, eram cu băiatul meu, care trăieşte în Germania şi venise în vacanţă, trebuia să rezolv formalităţile întoarcerii lui. Mare mi-a fost mirarea cînd şoferul s-a năpustit asupra mea cu efuziune, luîndu-mă în braţe. Îl cunoscusem pe Petrică (pe ecusonul de taximetrist, Petre Buleu) în urmă cu mai bine de şapte ani, suduind lîngă maşina sa, a cărui roată stînga-faţă era frîntă într-o groapă din asfaltul democraţiei. În vreme ce băieţelul meu, Alexandru, îşi studia un ciorap în catedrala zăngănitoare a căruciorului său, taximetristul, care mă cunoştea cumva de pe la televizor (pe atunci, eram consilier local şi ziarist în oraş), privea mîhnit şi cu mîinile în şold spre dezastru. S-a apropiat de mine şi mi-a spus că are să-mi comunice ceva important.
Cînd ne-am revăzut, pentru că într-adevăr m-a căutat cîteva zile mai tîrziu, am stat două-trei ceasuri la o cafea şi mi-a spus pe scurt povestea sa, care mi-a plăcut atît de mult, încît am scris, pornind de la povestea lui, o scurtă proză, intitulată Zorba şi publicată mai întîi în Ziarul de duminică şi apoi într-un volum, Zorba şi catedrala. 59 de povestiri de la frontieră.
Revăzîndu-ne acum, după şapte ani, l-am întrebat pe Petrică ce s-a mai întîmplat cu roata sa. A început să rîdă cu poftă, un rîs sănătos şi sincer. „A ieşit din groapă şi s-a oprit în curtea Poliţiei“, zice. Pe atunci, şoselele erau din cînd în cînd însemnate cu o pancartă însufleţitoare şi dătătoare de speranţă, care anunţa: „Aici sînt banii dumneavoastră“ şi tocmai într-o asemenea şosea a ministeriatului Băsescu la Transporturi îşi frînsese Petrică roata. Ajuns ceva mai tîrziu la Poliţie pentru acte, expertize şi toate cele, taximetristului i s-a spus cam verde în faţă să-şi ţină gura (deja, spre plecarea mea, Petrică, sprijinit de colegi şi de trecători, organizase chiar o mini-conferinţă de presă în stradă, în care, calm, logic şi argumentat făcea praf sistemul: Primăria, asigurările, Poliţia, securiştii, partidul, guvernul). Ulterior, argumentele Poliţiei au fost mai tari, aşa că Petrică a recunoscut că groapa în care a căzut e din vina sa şi îşi asumă integral plata reparaţiilor. „Altfel – i-a spus poliţistul calm, după ce luase şpaga cuvenită de la reprezentantul firmei de asigurări – ai să iei la amenzi că va trebui să-ţi vinzi şi casa, dacă mai vrei taximetrie“. Petrică s-a supus. „Bine că nu m-au pus să o şi asfaltez“, mi-a spus. A cedat nu pentru că aşa e natura sa, ci pentru că ştia că aşa stau lucrurile, că orice împotrivire, în acel caz, era inutilă.
Asculta Europa Liberă la cămin
Petrică s-a născut într-o familie cu nouă copii, într-un sat din Bucovina, şi şi-a petrecut adolescenţa într-un internat de şcoală profesională industrială, la Roman. Îi plăcea să citească şi a fost un băiat muncitor; puternic şi inteligent. A avut norocul să fie ajutat şi de fratele său mai mare, aflat şi el acolo; mai primeau mîncare de acasă, aşa că a trecut uşor peste lipsurile şi umilinţele specifice unei vieţi în internat la mijlocul anilor ’80, dar nu şi peste micile bacşişuri date pedagogului pentru cîte o învoire în oraş, nu şi peste războiul permanent pentru a fi, sîmbătă seara, printre primii la baia comună, în speranţa că „prinde“ apă caldă. Nu şi peste mesele sărăcăcioase din cantină, nu şi peste senzaţia veşnică de frig. Nu avea cum să se întoarcă acasă şi nu avea unde să plece.
Cînd mi-a spus toate acestea, în urmă cu şapte ani, cuvintele lui curgeau calm, fără inflexiuni, fără patimă. Părea că pluteşte în altă lume, departe de groapa în care i se frînsese roata din stînga-faţă a maşinii. Mă aflam şi eu, parcă, alături de el în acea lume, cînd, în clasa a XI-a, a cumpărat din primii săi bani ca ucenic ceea ce multă vreme a rămas singurul său avut, un aparat de radio Gloria, la care asculta ce se putea asculta pe posturile noastre de radio. Tot căutînd altceva decît ştiri despre realizări şi cîntece revoluţionare, a dat peste Europa Liberă şi BBC. Asculta serile, cu nesaţ, mai mult, punînd uneori radioul dat la maximum chiar în fereastră sau pe coridor şi strigînd: „Uite, băi, cum trăim noi!“. Descoperise distanţa dintre minciuna oficială şi adevărul sordid al vieţii. Aştepta consecinţele actelor sale cu un soi de resemnare curioasă – tot voia el să plece cumva de acolo. În cele din urmă, pedagogul, cu care devenise chiar prieten, după atîtea bacşişuri şi porţii din pachetele de acasă, l-a turnat la Securitate. Ofiţerul cu care a stat de vorbă i-a cerut să „colaboreze“, dar Petrică a avut puterea să-i spună că el nu poate face aşa ceva, că s-ar scăpa faţă de colegi şi aceştia l-ar snopi în bătăi – ceea ce era chiar adevărat. Aşa că s-a ales cu o prelucrare sub forma unor scatoalce de la secretarul UTC pe secţia de la întreprindere, cu nota scăzută la purtare şi a fost transferat la Braşov (în termenii Securităţii se numea „destrămarea anturajului“), la o şcoală profesională de construcţii.
După terminarea şcolii, a lucrat într-o echipă la finisarea Complexului Comercial Onix, al doilea ca mărime din oraş, vreme în care a fost contactat iarăşi de un securist, şi iarăşi a refuzat „colaborarea“. De multă vreme se simţea urmărit; mai deschidea aparatul său Gloria numai singur, în bucătărie. Aşa că atunci cînd a fost transferat cu toată echipa sa la Bucureşti, pe şantierul de la Casa Poporului, spera că se va pierde în marea masă a muncitorilor care o construiau şi va scăpa de umbrele care îl bîntuiau. Ceea ce s-a şi întîmplat.
Cum poţi să intri în istorie
A lucrat, cum mi-a spus acum, la revederea noastră, chiar la ceea ce urma să fie biroul lui Ceauşescu, montînd dalele de marmură ale pardoselii. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, alături de fratele său, se pregătea să fugă din barăcile unde erau cazaţi. Reluînd acum, după şapte ani, povestea sa, mi-a mărturisit cît de frică le-a fost, pînă în dimineaţa zilei respective, cînd un grup de muncitori de la uzilele Vulcan, văzîndu-i cu sacoşele burduşite strecurîndu-se spre gară, i-au făcut laşi. Petrică a văzut roşu în faţa ochilor, a aruncat cît colo sacoşele, din care s-au risipit nişte franzele, vreo două rude de parizer, cîteva conserve. A rămas doar cu o geantă pe umăr, cu cîteva haine de schimb şi cu aparatul său de radio Gloria şi s-a dus alături de muncitori, pînă în zona Televiziunii. „Uite aşa am intrat eu în istorie“, îmi spune dintr-odată, buimăcindu-mă cu sinceritatea sa deloc emfatică. În zorii celei de-a doua zile, sfătuindu-se cu fratele său, cu totul zăpăciţi în acea debandadă şi fără să mai înţeleagă nimic, au plecat spre gară. Au prins din fugă un tren către nordul Moldovei, şi de acolo Petrică s-a întors la Braşov. A mai lucrat o vreme alături de vechea sa echipă de constructori, după care s-a apucat de taximetrie, şi aşa l-am găsit eu lîngă roata sa frîntă. După întîlnirea noastră de atunci, a mai lucrat cîţiva ani în străinătate, s-a întors cu bani puşi deoparte şi şi-a cumpărat maşina nouă cu care face taximetrie acum. Pe cea veche, lîngă care îl zărisem prima oară, a vîndut-o şi i-a luat copilului un calculator.
E nemulţumit acum de asta; copilul stă toată ziua în faţa lui şi are deja, la 16 ani, ochelari, ceea ce neam din neamul lor n-a avut. „Mai mult de jumătate din clasa lui sînt ochelarişti“, îmi spune mîhnit, şi adaugă că pe lîngă toate problemele, România o mai are şi pe asta: peste două-trei decenii, va deveni o ţară de miopi. „Atunci să vezi roţi rupte în gropi, de o naţie de chiori; şi cine o să ne mai dea nouă pensii, cînd ei nu vor mai vedea la doi paşi?“ Ajunşi la destinaţie, se întoarce spre băiatul meu, care ascultase atent povestea de pe bancheta din spate, şi îi strecoară cîteva bancnote. „Pentru dulciuri“, îmi spune, fără să lase loc de refuz.