Pixul cu capac de argint

„Dar bine dom’le“, aţi putea spune, „cum îndrăzneşti să crezi şi, mai mult, să ne vinzi nouă o asemenea minciună sfruntată… adică cine a mai pomenit un pix cu capac de argint?“ Şi eu v-aş spune cu blîndeţe: „Ehei, dragii moşului (nu, nu sînt moş, dar de dragul poveştii pot să port măcar declarativ barbă albă şi cîţiva ani bunişori în plus), cum spuneam, ehei, dragii moşului, ce o să vă mărturisesc în continuare s-a întîmplat tare demult, pe vremea cînd oamenii trăiau în cutii de beton şi se adunau toţi seara la sfat în nişte biserici mari şi ciudate, pe care le numeau malluri“. „Ooooo“, o să vă miraţi voi. „Da, erau tare mari şi frumos colorate, cu fel de fel de lucruri de care astăzi nici nu ne mai aducem aminte că au exis-tat vreodată: rafturi întregi de cubuleţe tăiate fix la fel, roz şi verzi şi portocalii, în formă de inimioare sau floricele – post-ituri le zicea.“ „Adică cum post-ituri? Ce nume ciudat mai e şi ăsta?“ „Păi înseamnă «cel care se lipeşte» şi vine din engleză, o limbă veche care se vorbea aproape peste tot în lume acum multe sute de mii de ani în urmă. […]