Plaga plagiatului: ce este, de ce se face şi cu ce efect?

Vom porni de la cîteva evidenţe. Prima reglementare specială care se referă la creaţie şi autorat s-a făcut prin Legea nr. 8 din 1996 (privind dreptul de autor şi drepturile co­nexe). Alături de răspunderea civilă şi sancţiunea contravenţională, această lege a stabilit că plagiatul reprezintă infracţiune, învestind astfel o faptă amorală (minciună) cu un caracter penal (furt).

Primele cazuri de plagiat

După 1989, primul dosar de presă (scandal, după cum mai este îndeobşte cunoscut) avînd ca obiect plagiatul datează din 2003, cel vizat fiind Mircea Beuran, ministru al Sănătăţii în guvernul Năstase şi cadru didactic universitar la Facultatea de Medicină. Următorul dosar de presă datează din iunie 2012, avîndu l ca incriminat pe Victor Ponta, prim-ministru în exerciţiu. Acesta a fost prefaţat, cu o lună înainte, de plagiatul lui Ioan Mang, ministru al Educaţiei în guvernul Ponta şi cadru didactic universitar. Ultimul dosar de presă construit în jurul suspiciunilor de plagiat aparţine anului trecut, vizîndu-l pe Gabriel Oprea, ministru şi premier interimar (la data sesizării), precum şi conducător de doctorate.

Un lucru care se observă din această înşiruire este că suspiciunile de plagiat au fost făcute publice într-un context care nu are legătură cu lucrările plagiate, ceea ce înseamnă că problema plagiatului nu a fost ridicată în numele adevărului şi al autenticităţii cercetării ştiinţifice, ci mai degrabă în numele oportunităţii, în funcţie de o anumită poziţie instituţională în stat. De pildă, despre suspiciunile de plagiat privind teza de doctorat a lui Gabriel Oprea sau cea a lui Victor Ponta nu s-a aflat decît după un număr mare de ani, atunci cînd cei doi au urcat în poziţii de înalţi demnitari (şefi ai Exe­cu­tivului). Nu vreau să insinuez prin această enumerare că a existat o manifestare de voinţă în sensul folosirii plagiatului ca instrument de luptă politică, căci coincidenţele în sine nu pot sta drept dovezi. Cel mult, aş sugera că există o sensibilitate direcţionată privind plagiatul pentru a pune întrebarea de cercetare: de ce opinia publică nu se manifestă la orice caz de plagiat? De ce un demers precum cel al Asociaţiei Grupul pentru Reformă şi Alternativă Universitară (GRAUR), care a pus la punct primul Index al suspiciunilor de opere plagiate în România (www.plagiate.ro), nu suscită un la fel de mare interes precum situaţia unor miniştri dovediţi sau doar bănuiţi drept plagiatori, în general după un număr mare de ani (10 sau chiar mai mulţi)?

Implicarea mediului universitar

Este adevărat, după iunie 2012 se cunoaşte o implicare tot mai puternică a mediului universitar în dosarele de plagiat. De pildă, Universitatea din Bucureşti nu doar că a dovedit public suspiciunile de plagiat, dar a fost prima instituţie ce a făcut paşi în direcţia punerii la îndoială, sub aspect legal, a practicii de a „judeca“ cazurile de plagiat ale demnitarilor la Consiliul Naţional de Etică, organ aflat în subordinea Ministerului Educaţiei, şi nu la instituţia care acordă ti­tlul academic (aşa cum este firesc). Cum se ştie, această iniţiativă a fost încununată de succes, odată cu schimbarea garniturii guvernamentale. Că un ministru ar trebui să renunţe la funcţie atunci cînd este dovedit plagiator este un fapt care ţine de demnitate (demisia de onoare), însă prima sancţiune relevantă ar fi retragerea titlului de doctor şi/sau pierderea funcţiei academice (didactice, de cercetare) obţinute prin lucrări plagiate, precum şi aplicarea rigorilor Legii nr. 8/1996, lucru care s-a întîmplat foarte rar în cei aproape 20 de ani de cînd aceasta a intrat în vigoare. Fără a fi o excepţie, ci o tristă confirmare a acestei ipoteze, trebuie subliniat că abia în decembrie 2013 o instanţă de judecată (Curtea de Apel Bucureşti) a pronunţat, pentru prima dată, o condamnare (nedefinitivă) pentru plagiat (inculpat fiind publicistul George Stanca). Astfel, legea drepturilor de autor nu a căpătat viaţă, în partea ei esenţială (sancţiunea), decît după 17 ani. Desigur, toată această punere a problemei nu priveşte decît receptarea plagiatului după 1989, fără ca aceasta să însemne că în istoria modernă a României n au mai existat scandaluri de plagiat, cel mai răsunător fiind, probabil, cel al lui A.C. Cuza, de la începutul secolului al XX lea, „soldat“ nu doar cu materiale de presă, ci şi cu cărţi. Analiza comparativă a plagiatelor lui A.C. Cuza şi Victor Ponta ar fi, probabil, un interesant subiect de cercetare.

Cînd devine plagiatul caz public?

După această introducere factuală, e firesc să ne punem întrebări în legătură cu motivele pentru care plagiatul devine un scandal public abia în relaţie cu miza politică (şi nu cu încălcarea valorilor morale şi a principiilor deontologice ale cercetării ştiinţifice – precum adevărul, autenticitatea, onestitatea) şi nu conduce în mod necesar la pierderea (prin demitere sau demisie) a titlului academic ori a funcţiei didactice, atunci cînd este dovedit. Nu ne vom opri asupra motivelor care ţin de forul interior al celui bănuit, ci pur şi simplu asupra raţiunilor pentru care opinia publică nu reacţionează la fiecare caz de plagiat, cu atît mai mult cu cît informaţia circulă foarte rapid.

În privinţa acestei chestiuni, opiniile sînt împărţite. Un bun prieten îmi spunea deunăzi că toleranţa cu privire la cazurile de plagiat are o explicaţie în obişnuinţa şcolară (care recompensează repetiţia, şi nu originalitatea, un exemplu fiind testele de tip grilă, care înlătură orice abordare subiectivă), dar şi în efectul internetului, care ar transforma cunoaşterea într-un bun public (şi, astfel, scos de sub incidenţa legii drepturilor de autor). Într-un articol din revista 22, Liviu Ornea susţine că „frauda academică, la noi, nu e o mutaţie izolată şi fortuită a unui organism, altfel, sănătos, ci e o consecinţă directă a felului cum e gîndit şi funcţionează sistemul universitar“. Aceasta ar fi şi concluzia lui Mircea Dumitru (actualmente ministrul Educaţiei Naţionale), exprimată într-un interviu cu Mircea Vasilescu (www.live.adevarul.ro), care, chiar mai drastic, o extinde la întregul sistem de învăţămînt : „În şcoala românească se cultivă foarte mult memoria […], dar ar trebui să cultivăm mai mult imaginaţia şi creativitatea. A cultiva memoria înseamnă a-i pune pe elevi, de la vîrsta cea mai fragedă, să repete lucruri spuse de alţii şi, uneori, atunci cînd li se cer anumite teme mai independente, să folosească această strategie de a repeta ce au spus alţii fără să arate sursele; pentru că nu sînt învăţaţi cum să folosească sursele“. Fără a elimina aceste ipoteze din categoria cauzalităţii, aş îndrăzni să spun că îngăduinţa cu privire la furtul de idei este echivalentă cu furtul de bunuri materiale, înainte de 1989 prin naţionalizare (acţiunea abuzivă a Statului asupra privaţilor), iar după 1989, prin fenomenul corupţiei (adică acţiunea privaţilor asupra Statului). După cum există, din 1996, o lege a drepturilor de autor, dar care nu a fost aplicată în partea de sancţiuni decît în 2013, tot astfel există, din 1995, legi (112/1995, 10/2001, 165/2013) care nici pînă astăzi nu au rezolvat chestiunea restituirii (în natură sau în echivalent) a bunurilor furate de Stat înainte de Revoluţia din Decembrie.

Prima discuţie importantă despre plagiat ţine de natura lui. A doua discuţie vizează motivele pentru care se plagiază. În sfîrşit, a treia, cel puţin la fel de importantă (mai ales în sensul relevanţei practice), ţine de consecinţele sociale ale plagiatului.

Pînă în secolul al XIX-lea, proprietatea era legată doar de bunurile materiale, fiind un drept prin care un subiect îşi apropria lucrurile (potrivit Codului civil, lucrul apropriat prin dreptul de proprietate devine bun). Hegel a fost filozoful care a extins, în mod sistematic, proprietatea de la materie la idei. Astfel, după cum Codul civil legiferează proprietatea asupra materiei, Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe normează proprietatea asupra ideilor. Aşa cum materia este apropriată prin bunuri, ideile sînt apropriate prin cuvinte. Aici apare prima diferenţă – nu de tratament (sancţiunea încălcării dreptului de proprietate prin furt este, întîi de toate, penală), ci de natură. Plagiatul reprezintă furtul de idei, şi nu de cuvinte, ceea ce înseamnă că reglementarea specială (care se completează cu normele de drept comun) protejează, în fapt şi în drept, ideile prin cuvinte. Desigur, furtul de cuvinte este o formă primitivă de plagiat (aşa-numitul copy-paste), dar este la fel de grav ca furtul de idei prin schimbarea cuvintelor („plagiatul subtil prin repovestire“, cum s-a exprimat Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti în chestiunea acuzaţiei de plagiat care l-a privit pe George Copos). Dacă socotim că ideile reflectă gîndirea, atunci plagiatul devine furtul acelei părţi din fiinţa umană care este spiritul gînditor şi care, de cele mai multe ori, stă la baza autoratului.

Ne dăm seama cît de important este acest lucru dacă ne gîndim că furtul unui bun nu reprezintă furtul unei părţi din persoana omenească, ci doar a unei anexe a acesteia (sau a unei extensii, aşa cum formulează Marshal McLuhan). În acelaşi registru al diferenţei, ar mai fi de adăugat că plagiatul reflectă nu doar furt (încălcarea unei valori juridice), ci şi minciună (încălcarea unei valori morale). Dacă furtul ridică problema autoratului ca substantiv, minciuna ridică chestiunea autenticităţii, ca adjectiv (calitate a substantivului). De aceea, mai mult decît în cazul proprietăţii asupra materiei, proprietatea asupra ideilor implică cu necesitate legătura strînsă dintre autor (deţinătorul ideii, sub aspect legal) şi autenticitate (calitatea faptului de a fi autor). Atît plagiatul, cît şi contrafacerea înseamnă asumarea autoratului în absenţa autenticităţii. Diferenţa dintre cele două (potrivit Dicţionarului Oxford de Filozofie, editat de Ted Honderich) rezultă din faptul că, dacă plagiatul (plagiarism) are loc „atunci cînd o persoană încearcă să-şi asume lucrarea altuia ca fiind a sa“, contrafacerea (forgery) există „atunci cînd cineva prezintă în mod fals lucrarea sa ca aparţinînd altuia“. Din perspectiva acestei distincţii, spaţiul academic românesc nu este străin de lucrări academice vîndute sau scrise pentru bani ori pentru alte foloase materiale/simbolice, numai că acestea atrag rareori atenţia publică (după ştiinţa mea, unicul caz care a răzbit în afara catedrei universitare a fost cel al unui parlamentar care a dat drept a sa o lucrare, altminteri bine scrisă, despre Hegel).

Astfel, la întrebarea de ce furtul şi minciuna pe care le presupune plagiatul nu suscită interes în raport cu principiile cercetării ştiinţifice, ci, eventual, cu miza politică, se poate răspunde, provizoriu, cu investigarea naturii plagiatului (ce este ?). În măsura în care prin plagiat se înţelege furtul de cuvinte şi de idei, acesta se deosebeşte de furtul de bunuri materiale şi prin faptul că ascunde şi o minciună. Plagiatul angajează întreaga persoană (intelect, moralitate), şi nu doar faptele materiale exterioare, lucru care implică mijloace specifice de probă. Discutarea mijloacelor de probă mută însă discuţia de la natura plagiatului la motivele pentru care se plagiază şi la efectele sociale.

Tot în categoria naturii plagiatului intră şi mijloacele de probă. În cazul plagiatului de cuvinte (copy-paste), dovada se face pe baza înscrisurilor. Aici nu este nevoie decît de capacitatea de a citi, fără ca aceasta să angajeze în vreun fel capacitatea de înţelegere. Dacă i se explică faptul că plagiatul de cuvinte constă în identitatea de text la doi autori diferiţi, originalul (adică autenticitatea) fiind decis pe baze cronologice, atunci un elev de şcoală primară poate să dovedească plagiatul unei lucrări de fizică cuantică în aceeaşi măsură în care poate dovedi plagiatul unei poveşti cu zîne. În cazul plagiatului de idei prin schimbarea cuvintelor, înscrisurile nu mai sînt la fel de relevante, însă un argument important este cel ad personam.

De ce se plagiază?

Dezvoltarea acestui subiect mută discuţia asupra motivelor pentru care se plagiază şi, de bună seamă, asupra urmărilor sociale ale acestui tip de fraudă. Dacă un furt material se face pentru a-ţi însuşi un bun (dar fără dorinţa de a deveni proprietar), de cele mai multe ori un furt de idei are la bază dorinţa de a deveni autor. Se pare că autoratul este, în sfera simbolică, tot atît de important precum bunul în sfera materială, patrimonială. Fie că vorbim despre orgoliu (a-ţi vedea numele pe o lucrare), fie că vorbim despre avantaje instituţionale şi patrimoniale (spor salarial, acces la anumite funcţii), reducerea autoratului la un simplu nume pe o bucată de hîrtie reflectă o percepţie greşită, care justifică, pe de o parte, clemenţa publică în cazurile de fraudă intelectuală, iar, pe altă parte, explică lejeritatea altora de a aspira oricum, prin orice mijloace, la statutul de autor (adică în deplina desconsiderare a contrapunctului autenticităţii). În măsura în care cineva nu uită că autenticitatea reprezintă precizarea necesară a autoratului, atunci accentul se mută de la nume la persoană: avem un nume pe o lucrare, dar cine este persoana care aspiră la statutul de autor? În această logică, aş îndrăzni să afirm că nu lucrarea în sine recomandă pentru statutul de autor, ci biografia. Dacă autenticitatea face ca autoratul să fie o chestiune de vocaţie, atunci lipsa de autenticitate (frauda intelectuală, fie sub forma plagiatului, fie sub cea a contrafacerii) produce un autorat de circumstanţă, în care finalitatea nu sînt adevărul, progresul în cunoaştere şi utilitatea socială, ci avantajul personal, sub aspect patrimonial ori simbolic (adică o formă de corupţie morală care o angajează pe cea legală). Fiind o chestiune de vocaţie, autoratul întemeiat pe autenticitate, şi nu pe fraudă presupune foarte mult timp pentru studiu individual, ţinînd la distanţă sau chiar eliminînd competitorii (alte activităţi profesionale, iar uneori chiar activităţile de familie). Este foarte puţin probabil ca un autorat autentic (de lucrare academică precum doctoratul, de carte etc.) să poată fi obţinut în contextul altor activităţi profesionale (administrative, de reprezentare/politice etc.).

Ar fi interesant de observat cîte dintre cazurile dovedite de plagiat au avut loc atunci cînd aspirantul la calitatea de autor avea şi alte angajamente profesionale decît cele legate strict de tema cercetată. De pildă, atunci cînd cineva lucrează la o teză de doctorat fiind angajat cu normă întreagă sau chiar parţială (în alt domeniu de activitate), înseamnă că fie este vorba despre un om genial, fie despre un farsor. În mod corelativ, verificarea autenticităţii unei lucrări în vederea însuşirii statutului de autor se poate face plecînd şi de la întrebări precum: cît a frecventat biblioteca, ce cursuri a audiat, ce activităţi de comunicare a rezultatelor a avut? De aceea spun că cercetarea biografiei este primul mijloc de probă şi, totodată, primul semn de întrebare privind autenticitatea autoratului.

Probabil că în spatele multor cazuri de plagiat se află convingerea (chiar dacă neconştientizată) că autoratul n-a fost în trecut şi cu atît mai puţin nu este astăzi, cînd cunoaşterea a explodat, o chestiune de genialitate. Dintot­deauna, autoratul nu presupune afirmare, ci dialog; e greu de conceput că cineva poate fi în mod autentic un autor fără status quaestionis, adică în absenţa travaliului de a ţi poziţiona propriul mesaj în relaţie cu alţi autori. Nucleul autoratului, dovada peremptorie a autenticităţii, se află în secţiunea status quaestionis, care ar trebui să însoţească orice fel de lucrare, căci nu poţi vorbi convingător despre anumite lucrări dacă nu le-ai buchisit (adică nu te-ai rezumat, cel mult, la prefaţă şi/sau concluzii) şi nu-ţi poţi găsi un loc pe harta tot mai extinsă a autoratului fără să cunoşti opera celor care au avut acelaşi interes. Într-un recent articol de opinie (www.contributors.ro), Vladimir Tismăneanu scrie că „doctoratul presupune cunoaşterea literaturii de specialitate din domeniul ales, capacitatea de a elabora ceea ce se numeşte un capitol de tip literature review“. Cu alte cuvinte, nu devii autor în sine, ci aproape exclusiv în relaţie cu alţi autori, adică în dialog, sub forma cercetării critice a literaturii existente. Astfel, în multe situaţii, cel care plagiază o face dintr-un soi de întîrziere faţă de evoluţia lucrurilor, întîrziere rezultată, la rîndul ei, chiar din îndepărtarea de sensul cercetării prin nepracticarea ei: cu cît cineva citeşte mai mult, cu atît observă că originalitatea/ autenticitatea presupune dialog, raportare critică, şi nu monolog.

Cine trebuie să reacţioneze?

Efectele „scandalurilor“ de plagiat au fost mereu altele. În acelaşi interviu, profesorul Mircea Dumitru spune că „acum patru ani, plagiatul nu părea să fie o temă. Acum a devenit o temă, poate obsesivă“. Dacă iniţial reacţia a fost doar personală, a unor oameni care nu s au putut împăca cu gîndul că un doctor-plagiator se bucură de aceleaşi drepturi (materiale sau doar simbolice) cu cineva care a obţinut prin muncă cinstită titlul, cel mai greu au reacţionat instituţiile şi, aşa cum am arătat, niciodată opinia publică, pentru care chestiunea plagiatului în sine nu reprezintă o preocupare (ci, eventual, doar dacă posesorul este şi politician). În analiza ultimă a efectelor plagiatului, ceea ce contează nu este răspîndirea acestuia, ci reacţia instituţională, adică felul în care Statul metabolizează ceva ce ţine de fraudă, de fals, de minciună.

Concret, de la cine ar trebui să se aştepte reacţie? De la universităţi, ca instituţii organizatoare de studii doctorale, de la parchetele de pe lîngă instanţele de judecată (nu trebuie uitat că plagiatul reprezintă un fals, iar Statul este obligat prin lege să apere valoarea socială a adevărului, a autenticităţii), de la ministerul de resort şi, nu în ultimul rînd, de la entităţile juridice (instituţii, firme, organizaţii etc.) cu care autorul-plagiator a avut contract şi pentru care lucrarea plagiată (doctorat, carte) a contat. „Există cazuri de plagiat la cele mai mari universităţi din întreaga lume. Dar acolo reacţia profesională este promptă, pentru că nu-ţi poate fi indiferent, ca profesor, dacă un coleg sau un fost student a obţinut un titlu academic în mod onest sau printr-o fraudă.“ În această afirmaţie, rectorul Universităţii din Bucureşti (devenit ulterior ministru al Educaţiei) accentuează legătura dintre motivaţia personală a actului de sesizare şi atitudinea instituţională a universităţii, care, aşa cum s-a văzut în cazul plagiatului lui Victor Ponta, are de ales între apărarea prestigiului instituţional şi efectele pe care unul sau mai multe plagiate confirmate le-ar avea asupra instituţiei (această dilemă a fost expusă, cu subiect şi predicat, în vara anului 2012, de către Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei la acea vreme).

Că Universitatea din Bucureşti a ales varianta prestigiului instituţional este ceva de maximă noutate, însă chiar mai importantă mi se pare măsura dispusă de procurorii de la Parchetul de pe lîngă Judecătoria Sectorului 1, care au deschis urmărirea penală împotriva lui George Copos pentru săvîrşirea infracţiunilor pentru fals în declaraţii, drepturi de autor, ca urmare a faptei de plagiere a unei cărţi care i-a adus 30 de zile de libertate. De asemenea, la fel de importantă este şi reorganizarea instituţiei de restort a Ministerului Educaţiei, care s-a pronunţat (nedefinitiv la data scrierii acestui articol) prin confirmarea deciziei de plagiat stabilite de Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti, după ce anterior o infirmase.

Aşadar, din iunie 2012 şi pînă în mai 2016, instituţiile de resort (universităţi, minister, parchet) au început să producă anticorpi în ceea ce a devenit deja un fenomen social, denumit aici „plaga plagiatului“. Rămîn să se fac auzite instituţiile pentru care o lucrare plagiată a contat fie în admiterea şi promovarea profesională, fie în alte beneficii (zile de libertate, sporuri salariate).