Plagiatul nostru cel de toate zilele

  • Recomandă articolul
Mania plagiatului la politicienii români e un viciu al copilăriei civilizaţiei (la care ne-am cam întors), ce ne duce înapoi pe la 1848, cînd corifeii paşoptismului (Heliade sau Kogălniceanu, între alţii) încă se mai luptau cu traducțiile, care erau, pînă la urmă, tot o formă de plagiat, ceva mai subtil şi mai complicat. Diferenţa e că scriitorii paşoptişti „luau bunul lor de acolo unde îl găseau“, procedînd, cu oarecare inocenţă a începutului de drum, la importuri masive din culturi străine; în timp ce „intelectualii“ noştri de azi ştiu foarte bine că fură, dar ei cred că, în larma generală a coruptei politicii româneşti, nu se bagă prea bine de seamă. Mecanismul judecării plagiatului e simplu: dacă urmezi, în elaborarea unei lucrări (fără să-l citezi, evident) un singur model (sau eventual două, trei), afacerea se cheamă plagiat; dar dacă parcurgi şi foloseşti o întreagă bibliografie (evident, citînd-o), opera rezultată se va chema cercetare ştiințifică. E limpede că, în mod esențial, lucrurile cam aşa stau. Cărțile se fac din cărți, zice o vorbă veche; iar cultura din care izvorăsc cărțile noi se face din lectura a numeroase ale unor cărți mai vechi. Însă dovedirea formală a acuzei de plagiat constă în proba […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.