Publicat – la recomandarea lui Dumitru Ţepeneag – de Editura Albatros, în 1997, şi încununat ulterior cu laurii mai multor premii literare, romanul Vestitorul îl impunea pe Dan Perşa ca pe un prozator de certă vocaţie, imaginativ şi dezinhibat, uneori ludic şi pus pe năstruşnicii, sărind dintr-un plan narativ în altul cu o admirabilă dezinvoltură. Romanele următoare: Şah orb (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009) şi Arca (2012) nu vor face decît să confirme calităţile unuia dintre cei mai provocatori romancieri ai promoţiei ’90, căreia Dan Perşa îi aparţine cel puţin cronologic.
Cel mai recent dintre romanele sale, Înapoi pe Solaris (Meditative Arts, 2017), pare, la prima vedere, unul destul de „cuminte“ şi cu o miză poate mai mică decît a celor precedente, deşi autorul îi conferă dimensiunile unui experiment. „Obsesia pentru Solaris (am văzut în studenţie şi filmul lui Tarkovski) – mărturiseşte într-un „Cuvînt înainte“ Dan Perşa – a început să se concretizeze într-o zi. Eram deja un scriitor matur. Treceam prin multe site ideile literare… şi viaţa şi ajunsesem, cu ceva vreme în urmă, trăind într-o «democraţie», cu alte legi ale existenţei, la gîndul că trebuie să ne asumăm «neghiobia melodramatică a existenţei». «Neghiobie pusă», de cele mai multe ori, în telenovele şi romanele unui gen, loveswept, dar care posedă un pol dramatic, love stories. Şi atunci am vrut să unesc două genuri romaneşti, love şi SF. Nu e deloc uşor, ele par să se anihileze reciproc.“ Aşadar, în intenţia declarată a autorului, Înapoi pe Solaris urma să fie un hibrid – destul de curios, de altminteri – între genul love şi acela ştiinţifico-fantastic, între melodramă şi spirit de aventură, între cutezanţă aventurieră, curiozitate ştiinţifică şi sentimentalism. Şi pentru a-şi duce intenţiile la bun sfîrşit, creează un personaj cu mai multe feţe, apt să se integreze în ambele scenarii paralele ale romanului: explorator al spaţiului cosmic, reputat om de ştiinţă, specializat în solaristică, dar, în acelaşi timp, suflet sensibil şi autor de literatură SF.
Interesant este însă că scriitorul îşi limitează libertatea de a inventa; asumîndu-şi prejudecata postmodernistă că textul se naşte din text, ficţiunea dintr-o altă ficţiune, iar literatura nu mai este posibilă decît ca „rescriere“, Dan Perşa „rescrie“ în romanul său, într-o cheie mai mult sau mai puţin personală, cîteva pagini literare bine cunoscute. Povestea de dragoste urmează scenariul din Love Story, romanul lui Erich Segal, care făcea furori acum cîteva decenii, chiar dacă datele personale ale protagoniştilor sînt substanţial diferite. La Dan Perşa nu mai este vorba despre o dragoste juvenilă, ca în cartea romancierului american: el e un bărbat matur, pe care preocupările ştiinţifice îl fac iniţial prea puţin disponibil pentru o aventură amoroasă, ea – o femeie de aproape treizeci de ani, de un sentimentalism excesiv, obsedată de căutarea „sufletului pereche“. Povestea se termină însă, ca şi la Segal, cu moartea femeii iubite, care va fi punctul de pornire al aventurii extraterestre ce are ca obiectiv planeta Solaris şi este, şi ea, tot o rescriere: a celebrei povestiri a lui Stanislaw Lem, care a stat la baza încă şi mai celebrului film al lui Andrei Tarkovski. Şi abia din momentul acesta naraţiunea lui Dan Perşa devine efectiv provocatoare şi începe să-şi dea la iveală faţa adevărată. Căci, aşa cum se întîmplă adesea cu un roman bun, Înapoi pe Solaris nu este cîtuşi de puţin ceea ce pare la prima vedere, iar în spatele hibridului love-SF se ascunde un metaroman care are ca subiect ficţiunea şi raporturile tulburătoare ale acesteia cu realitatea.
Observăm mai întîi că, în viziunea autorului, plăsmuirea ficţională bate realul, ajungînd să se convertească în realitate; tot ce e imaginat e condamnat a priori la existenţă şi, zămislit de imaginaţia lui Stanislaw Lem, Solaris sfîrşeşte prin a fi descoperit de cercetările oamenilor de ştiinţă şi de expediţiile aeronauţilor. La fel ca în povestirea scriitorului polonez, în cartea lui Dan Perşa planeta Solaris este în totalitate lichidă, este un ocean-creier înzestrat cu un anume tip de inteligenţă ce urmează legile existenţei onirice şi are capacitatea miraculoasă de a materializa, sub formă de „umbre“, visele şi obsesiile omeneşti. Şi, în cele din urmă, operînd cîteva deplasări de accent în raport cu naraţiunea lui Lem, Dan Perşa face din Solaris imaginea ficţiunii înseşi, cu întîmplările şi personajele („umbrele“) ei. Eroul romanului a fost obsedat toată viaţa de ideea de a comunica cu planeta Solaris şi a petrecut un timp în baza spaţială din vecinătatea acesteia; moartea iubitei îl determină să se întoarcă acolo, nutrind speranţa că oceanul gînditor îi va „materializa“, conferindu-le o aparenţă de viaţă, pe Harieta şi pe copilul pe care aceasta îl purta în pîntece. Acolo însă, supus puternicelor influenţe solariene, începe să ducă o „viaţă în somn“, devine total inapt pentru existenţă în sensul obişnuit al cuvîntului, visează şi se visează, dobîndind el însuşi ceva din caracterul fantomatic al „umbrelor“, adică al personajelor. Iar aceasta este, în ultimă instanţă, condiţia producătorului de ficţiune, de text, marcată de dependenţa sa absolută în raport cu ficţiunea, de metamorfoza lui într-o mînă condamnată să scrie la nesfîrşit, exact aşa cum îşi şi dorea protagonistul romanului lui Dan Perşa: „Acolo, în spaţiul dintre stele, lipsit de preocupări, mi-am amintit de un vis din tinereţe. Să scrii, să scrii, să tot scrii, să nu te mai opreşti din scris, să scrii neîntrerupt… luni… ani… milenii… să scrii cosmosul… de la începutul pînă la sfîrşitul lui… să fii martorul naşterii şi extincţiei universului… Să scrii, să scrii, să tot scrii… Pînă cînd Calea Laptelui se va revărsa, din suişul ei cosmic, în scrisul tău, luminîndu-l cu miliarde de sori… şi pînă cînd… alcătuirea universului se va pulveriza ca o mătase a broaştei ce s-a uscat la Soare. Toate aceste cuvinte să ne ţină de sete, toate aceste cuvinte să ne ţină de foame, toate aceste cuvinte să fie atotputernicie şi omniprezenţă“.
În spatele travestiurilor, Înapoi pe Solaris ascunde, aşadar, o meditaţie gravă asupra tîlcurilor mai adînci ale ficţiunii şi asupra condiţiei producătorului de ficţiune, iar miza cărţii e mai mare decît ne-ar lăsa să credem o lectură superficială. E o carte de maturitate, sobră, aparţinîndu-i unui autor care se vede că a meditat mult la rosturile romanului. Nu e nici o poveste de dragoste, nici istoria unei aventuri extraterestre; e, cu sau fără voia prozatorului, o meditaţie despre roman, în timp ce Solaris este romanul însuşi, cu inepuizabila lui capacitate de a crea dependenţă. Acea dependenţă pe care, într-o carte mai veche, o numeam, pe urmele lui Simone Weil, obsesie textuală.