Platon – apologia singularităţii

Filozofia nu este numai calea regală către cunoaştere (ca act în sine al spiritului stingher, într-o lume dintotdeauna măcinată de prioritatea politicului, de hegemonia lumescului, a profanului şi a constrîngerilor biologice), ci şi un stil de existenţă sau, poate mai modest, de exprimare a reflexiei, a dubitativului. Filozofia este şi stil de existenţă individuală a filozofului în cetate ori mărturie a existenţei sociale. În secolul  al XX-lea, cu deosebire în ultimele sale decenii, filozofia a trebuit să-şi reformuleze statutul. Epoca marilor sisteme din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a  secolului al XX-lea  a murit odată cu barocele tratate ale lui Martin Heidegger sau J.P. Sartre. Filozofia, cu deosebire epistemologia, a păşit către un nou tip de reflexie, ce a refuzat orgolios exprimarea exclusivă prin cuvîntul-concept pentru a lăsa loc arhitecturii inhibante a matematicii, a logicii, a fizicii.   Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii. Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea, epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii, iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică […]