Plecare şi revenire (I)

I. Într-una din zilele lui februarie 1945, stăteam pe banca unui tren pentru vite. Nu mă puteam despărţi de uşa deschisă a vagonului, prin care pătrundea şuierînd vîntul cîmpiei înzăpezite. Voiam să merg acasă, să nu fiu musafir la Budapesta, un drum de o săptămînă, înapoi la Berettyóújfalu, satul de unde au fost duşi părinţii noştri şi de unde am reuşit să plecăm îna­inte cu o zi de deportări. Dacă amînam plecarea de atunci, am fi ajuns la Auschwitz. Eventual sora mea mai mare, care avea paişpe ani, ar fi supravieţuit. Eu aveam unşpe, pe colegii mei de clasă doctorul Mengele îi trimisese în camerele de gazare. Despre părinţii noştri nu ştiam nimic, nu mai speram că voi regăsi imaginea în care, din casa scărilor, intrînd în antreu, apoi în salon, totul era albastru deschis. Încă nu ştiam nimic, dar simţeam că n-o să mai fie nimic aşa cum lăsasem la plecare. Însă, dacă-mi închideam ochii vedeam cum cobor din locuinţă în prăvălia tatălui meu, intru pe uşa de fier din spate, vopsită în galben, tata stă zîmbitor în faţa mea, lîngă sobă, îşi freacă mîinile, stă de vorbă, se uită ştrengăreşte cu ochii lui albaştri, optimist, în ochii tuturor, […]