Mihai Dragolea (n. 13 februarie 1955) s-a stins, luni 6 iunie, la fel de discret cum a trăit, departe de zgomotul şi furia acestei lumi din care, dezamăgit şi însingurat, se retrăsese de ceva vreme la Petroşani, oraşul său natal. Format în ambianţa revistei Echinox, eseist şi critic literar cu o susţinută activitate în presa culturală transilvăneană (înainte de 1990), Mihai Dragolea a primit premiul pentru debut al USR, pentru volumul apărut în 1992, În exerciţiul ficţiunii – primul eseu monografic consacrat prozatorilor Şcolii de la Tîrgovişte. Interesul său pentru fragmentaritate, discontinuitate, monotonie şi liste în literatura română s-a concretizat, în 1998, într-un nou volum, teză de doctorat la origine, în care explorează relaţia dintre biografia autorului şi forma literară aleasă de acesta. Ducînd mai departe preocuparea sa pentru prozatorii tîrgovişteni, Arhiva de goluri şi plinuri – Literatura fragmentară propune o excelentă incursiune în spaţiul jurnalelor, epistolarelor, cataloagelor şi dicţionarelor (gen Dicţionarul onomastic de Mircea Horia Simionescu, Didactica nova de Radu Petrescu sau Fragmente despre vid de Livius Ciocârlie, pentru a nu menţiona decît foarte puţine dintre cărţile investigate). Este o carte remarcabilă prin precizia diagnosticului critic şi fineţea analitică, prin inteligenţa şi originalitatea perspectivei auctoriale asupra prozei contemporane româneşti, scrisă cu empatie şi distanţă critică deopotrivă necesară. Convertit la proză el însuşi, Mihai Dragolea a publicat Călătorii spre muchia de cuţit (1999), De departe spre aproape (2001), Colecţia de mirări (2005), Funcţionar la singurătăţi sau contabilul de imagini (2007), Epiderma de bazalt. Colecţia de mirări 2 (2011) şi Proces de creponare cu păianjeni, zmeură, ceaţă (2013). Colecţii de povestiri, construite, la rîndul lor, pe principiul fragmentarismului, cărţile lui Mihai Dragolea aduc în prim plan personaje obişnuite, într-un montaj narativ surprinzător.
Reproducem, mai jos, Argumentul ce prefaţează Arhiva de goluri şi plinuri, o carte ce ar trebui reeditată, măcar şi pentru că rămîne, în spaţiul nostru critic, o excelentă demonstraţie de rigoare conceptuală, intuiţie critică şi vervă stilistică – fiind, în fond, perspectiva unui prozator pur sînge asupra unei secţiuni importante a literaturii române postbelice.
Argument
Mihai Dragolea
Istoria literaturii nu este – se ştie – deloc cursivă, plată, calmă, fluentă prin constanţă. Momentele de apatie sau paşnică, burgheză chiverniseală alternează cu perioade agitate, cînd se duc războaie aprige şi se consumă energii, au loc renunţări violente şi se petrec întîlniri ciudate prin consecinţele lor. Dacă istoria literaturii este complexă, de multe ori neaşteptată, însemnată de anotimpuri senine şi de cutremure paralizate, faptul se datorează în primul rînd formelor pe care le primesc operele literare. La o dreaptă cercetare, aici se constată evoluţii surprinzătoare, trădări, modificări, schimbări la faţă. Revolte, împăcări, conflicte animă istoria literaturii precum au marcat-o şi pe aceea a oamenilor. Toate episoadele palpitante n-au clintit valorile literare autentice, nu le-au ciobit prestigiul, fie că este vorba de textele scrise ca nişte sfere inexpugnabile, fie de cele al căror principiu de organizare este fragmentul, intermitenţa, discontinuitatea.
Conform opiniei lui Paul Ricoeur, „lumea textului, căci lume este, intră în mod necesar în coliziune cu lumea reală, pentru a o reface, fie că o confirmă, fie că o neagă”. Lumea textului fragmentar „confirmă” realitatea, refăcîndu-i chipul, slăbiciunile şi succesele, metabolismul stînjenit de accidente care nu exclud jubilaţia sau extazul. O „refacere” deosebită, operată cu mijloace diferite. Lucrarea de faţă încearcă, atît cît ne îngăduie puterile, să lămurească cît de îndatorată este o parte însemnată a prozei româneşti din deceniile şase-nouă poeticii fragmentului. Trei specii considerate „de frontieră” ar urma să producă argumentele necesare şi să constituie probele irefutabile ale vitalităţii discursului literar fragmentar: jurnalul, epistolarul, dicţionarul. Diferenţele sînt numeroase, dar există un pachet de trăsături care le apropie, care promit şansa conceptualizării discursului narativ fragmentar: discontinuitatea, fragmentarea, selecţia, repetiţia, monotonia, colaborarea intensă text-absenţă a textului, mobilitatea de excepţie.
Literatura de tip fragmentar nu poate fi apreciată, calificată doar ca un biet antrenament în vederea scrierii „textului rotund”, a „marii opere”. Scrierile fragmentare au destule slăbiciuni, insuficienţe, metehne şi probleme, dar – precum orice corp textual autentic – au şi strălucire, şi forţă.