Plonjonul în abis! Un abis „iliberal“

Democrația electorală – o formă minimală, cea mai puțin consistentă a democrației – pare să fi devenit un fel mecanism de exorcizare a modernității mai curînd decît o formă de participare rațională la formarea consensului în jurul interesului național. S-a ajuns pînă într-acolo încît democrația electorală să fie transformată în contrariul său, dictatura unei majorități active care se declară Majoritatea. O majoritate artificială, care, pentru a curma din start orice contestare, se revendică de la „popor“. Un „popor“ care, totuși, nu reprezintă, dacă ne raportăm la alegerile de pe 11 decembrie 2016, mai mult de 20% din corpul electoral. Dar restul pare să nu conteze!

Astfel a plonjat și România în abisul insondabil al așa-numitei „democrații iliberale“. Viktor Orban, a cărui intervenție deloc naivă privind semnificația Zilei Naționale a României, 1 decembrie, pentru maghiari, poate fi încîntat: acum România nu mai este excepția din răsărit, iar „oaia neagră a devenit turmă“. Prin intervenția sa, Orban și-a atins scopul și a incitat românii să voteze naționalist, mai ales în Transilvania, chiar acolo unde baza electorală a PNL, a lui Klaus Iohannis, era mai importantă.

Dar nu victoria, de altfel previzibilă, a PSD este semnalul derivei „iliberale“ a societății românești, ci faptul că partidele – inclusiv PSD, care este formal membru al Partidului Socialist European – s-au lăsat atrase într-o campanie nu doar antieuropeană, ci contrară drepturilor omului, xenofobă și rasistă. Dacă nu ar exista antecedentele din anii `90 și puternica tradiție național-comunistă resuscitată de PRM, dar și contextul regional actual cu o Rusie necomplexat antidemocratică activă pe plan ideologic și propagandistic, această campanie ar fi putut părea doar un accident electoral în parcursul spre guvernare.

Nu este însă un simplu accident! În România, antidemocratismul larvar, susținut de un context cultural dominat de o biserică antimodernistă (prin însăși doctrina sa), are acum un mediu propice de dezvoltate. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite a fost declanșatorul energiilor negative multă vreme refulate. Acum, rasismul, xenofobia și atacarea drepturilor omului sînt la modă! Și nu mai este vorba despre un ucenic vrăjitor care a uitat descîntecul, ci despre o reacție structurată cultural a unei părți a societății care privește cu frică transformarea lumii și care dă vina pe „liberalism“, chiar dacă nu folosește tocmai acest concept. Rasismul difuz antiroma, cu care societatea românească se complace dintotdeauna, s-a transformat, în această campanie, într-un antisemitism anticapitalist care încă nu-și spune numele.

Deloc întîmplător, în plin an electoral, o campanie furibundă de instigare a unei părți a societății împotriva organizațiilor neguvernamentale care militează pentru apărarea drepturilor omului, a democrației, a mediului, dar și a mișcărilor de protest ale „indignaților“ români, a fost declanșată. Așa-numita miș­care anti-Soros, chiar dacă nu este nouă – campanii asemănătoare fiind puse în scenă și în anii `90 –, nu mai pare inspirată de mitologia antidemocratică a național-comunismului nostalgic al facțiunii național-comuniste a fostului regim totalitar, ci este perfect sincronizată cu o campanii asemănătoare desfășurate de regimul autoritar al lui Vladimir Putin și extinse apoi în întreaga regiune. Simultan acestor campanii, o mișcare „pentru familia tradițională“, în fapt, o campanie împotriva drepturilor omului, s-a extins dinspre Rusia putinistă spre zona statelor antiliberale (Ungaria, Polonia, Croația, Slovacia, Cehia), dar și spre România.

Iar totul a început în Rusia în 2012. Pentru a-i pune pe militanții în favoarea drepturilor omului care i-au contestat realegerea în dificultate, Vladimir Putin a promovat, încă din iulie 2012, celebra lege cu privire la „agenți străini“. Pe 21 noiembrie, în plină campanie electorală la noi, s-au împlinit patru ani de la intrarea acestei legi în vigoare, dar aproape nimeni nu a amintit la noi de acest lucru. În schimb, campania anti-Soros era în toi! Între timp, în cei patru ani de la adoptarea legii, aproape 150 de organizații rusești au fost listate ca fiind „agenți străini“. Odată declarate „agenți străini“, acestea au devenit obiectul unor permanente atacuri, nu doar din partea autorităților sau a presei afiliate regimului, dar și din partea unor „patrioți“: militanții acestor organizații au fost supuși unor continue acte de intimidare, unii dintre ei fiind încarcerați sau obligați să fugă în afara granițelor. Într-un nou raport intitulat Agenți ai poporului: patru ani de „agenți străini“ în Rusia (Agents of the people: Four years of „foreign agents“ ), Amnesty International – organizație care a fost, de asemenea, supusă presiunilor autorităților moscovite, ultima dată chiar la începutul lunii noiembrie – arată că numeroase organizații nonguvernamentale au fost forțate să‑și sisteze activitatea, iar contribuțiile valoroase ale multor organizații în vederea îmbunătățirii serviciilor și politicilor publice au fost ignorate. Atacul direct la adresa libertății de exprimare pus în aplicare prin legea cu privire la „agenți străini“ a urmărit să stigmatizeze și să reducă la tăcere toate ONG-urilor critice. Oare nu asta se urmărește și în România? Cînd partidele – PSD în primul rînd, căci membri marcanți ai săi au susținut public această campanie împotriva „oamenilor lui Soros“ – nu au obiectat nimic, ci au întreținut confuzia, deja democrația liberală era pusă între paranteze.

În același timp, o altă temă iliberală se impune, cea a semnificației votului. Deși cu cele 3.100.000 de voturi obținute la alegerile din 11 decembrie PSD se afla sub scorul obținut de Victor Ponta la primul tur al alegerilor prezidențiale (3.800.000 de voturi), acesta își afirmă dreptul absolut asupra României. Sigur, succesul PSD este evident, dar acesta este rezultatul capacității partidului și a lui Liviu Dragnea de a-și consolida și mobiliza electoratul existent. În acest sens, alegerile locale, mai ales scorul de la alegerea primarilor (52%), anunțau clar rezultatul și făceau mai mult decît previzibil succesul electoral. Mai ales pe fondul unei prezențe la vot scăzute. Iar prezența la urne a avut, în 2016, cea mai mică rată de participare la alegerile parlamentare din istoria Românei.

PSD pare a considera că doar scorul obținut la alegeri – și acesta luînd în considerare doar procentele, nu cifrele absolute – este suficient pentru a se revendica drept reprezentantul legitim și unic al poporului. Discursul de victorie al lui Liviu Dragnea, departe de a fi unul deschis către compromis și democrație, s-a dorit unul amenințător. În orice caz, așa a sunat! Și nu doar la adresa președintelui, care a fost aproape deschis amenințat cu suspendarea dacă nu va coopera, dar și a celor care ar avea o altă viziune. În același timp, acest discurs nu a conținut nimic despre UE, stat de drept sau drepturile omului, în schimb, a fost enunțată o stranie asigurare dată, condiționat economic, „aliaților“.

Jocul cu voturile nici nu este însă atît de simplist, nici nu poate justifica orice! Dincolo de faptul că iliberalismul este deja prezent în această abordare – în viziunea iliberală „clasică“ a lui Viktor Orban, suveranitatea votului stă înaintea drepturilor omului –, conflictul legitimităților, astfel promovat, anticipează deja o coabitare conflictuală și, implicit, o perioadă de instabilitate politică. Logica cifrelor e clară: 6.200.000 de voturi, cît a obținut Klaus Iohannis la turul al doilea al alegerilor prezidențiale, înseamnă mai mult decît 3.100.000 (sau 3.800.000, cît ar totaliza voturile obținute de viitoarea majoritate, dacă am calcula inclusiv UDMR). Dar, oricum, votul nu este decît un instrument în atingerea unor principii și valori. Prin vot se poate susține atît democrația, cît și contrariul ei. Asta s-a întîmplat în Ungaria, asta se întîmplă în Polonia. Oare asta se întîmplă și la noi?