Poemele albe ale amintirii

Irina Nechit (n. 1962, în Republica Moldova) este o poetă matură, care se află, odată cu volumul Copilul din maşina galbenă (Cartier, 2010), la al şaselea volum de poezie (după Şarpele mă recunoaşte, 1992; Cartea rece, 1996; Un viitor obosit, 1999; Gheara, 2003; Un fel de linişte, 2006). Irina Nechit pare a scrie o poezie aşa-zicînd cu inima, nu cu mintea – o poezie de mare încărcătură emoţională, concretă şi intuitivă, ce se naşte tumultuos, dintr-o singură tuşă. Alcătuită din imagini şi uneori din evocări – de regulă flashuri biografice, imagini ale părinţilor (cărora le este dedicată, de altfel, cartea) şi ale casei natale –, presărată cu reminiscenţe moderniste ale motivelor scrisului, literelor, versurilor sau „călimării“ (numele primei secţiuni a volumului), poezia Irinei Nechit e sensibilă, expresivă (uneori violent-expresionistă, ca în O împuşcătură sau Vino mai des), personală: „Foşneam prin hîrtii şi ambalaje/ am ros o mie de pungi de plastic/ ca să ajung la voi/ Pregătiţi-mi o capcană să mă odihnesc în ea/ să dorm patruzeci şi opt de ore fără să mă gîndesc/ la picioarele umflate ale mamei/ care-mi zice/ vino mai des/ ştiind că n-o să vin/ Doar păianjenii/ au picioare sănătoase şi aleargă pe străzi/ ei […]