Poetica intensităţilor pure (I)

Mi-au plăcut întotdeauna, în poezia Angelei Marinescu, acea lipsă totală de complezenţă și ireverenţa sa fundamentală faţă de toate formele de autoritate. Fie că aceasta se prezintă sub forma unui discurs social şi politic – acea voce colectivă a comunităţii, care îţi cere să strîngi rîndurile şi să te supui majorităţii –, fie sub forma aşteptărilor şi imperativelor (culturale ale) cîmpului literar, pe care poeta le neagă şi refuză constant, spunînd un Nu răspicat oricărei forme de subordonare. Nici Literatura, nici Poezia nu fac excepţie de la această regulă, şi poate că din acest motiv primul volum al Operelor complete – care strînge laolaltă toate cărţile publicate după 1989 – poartă numele inspirat de Subpoezie.   Angela Marinescu a înţeles un principiu fundamental al scrisului: adevăraţii scriitori constituie un pericol pentru Putere, iar Puterea se teme pe bună dreptate de ei, pentru că își simte ameninţat limbajul*, își simte atacate cuvintele de ordine pe care se bazează în impunerea organizării „majoritarului“. „Subpoezia“ este o acţiune subversivă de destabilizare a oricărei forme de suveranitate. De aceea, poeta Fugilor postmoderne se situează din start de partea minoritarului, în sensul în care se poate vorbi despre o întrebuinţare „minoră“ a limbajului (minoritarul care […]