Poetul şi peretele alb

Poezia lui Vasile Petre Fati nu s-a bucurat pînă în prezent de receptarea pe care ar fi meritat-o. Poemele sale, ca şi ale multora dintre colegii săi de promoţie, de la George Almosnino, la Virgil Mazilescu sau Daniel Turcea, au surprins oarecum nepregătită critica de la sfîrşitul anilor ’60, mai receptivă la lirica ,,metafizică“ a lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag ori Grigore Hagiu, care venea oarecum în continuitatea modernismului interbelic, decît la textele autorilor afirmaţi după 1965. O reală necesitate de sincronizare a fenomenului literar românesc cu mişcarea literară europeană îi preocupă pe aceşti scriitori, care pot fi numiţi, cu toată îndreptăţirea, experimentalişti sau neoavangardiști. Modelele acestora (Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Sorin Titel, Mircea Ivănescu, Nora Iuga, George Almosnino, Constantin Abăluţă, grupul de la Tîrgovişte etc.) trebuie căutate, pe de o parte, în avangarda interbelică şi mai ales în viguroasa mişcare românească suprarealistă (Gellu Naum se bucură de o mare reputaţie în undergroundul epocii), iar, pe de altă parte, în experienţele artistice europene cu caracter experimentalist (Noul Roman Francez) sau situate în descendenţa avangardei istorice (teatrul absurdului, cu rădăcinile în Jarry sau în dramaturgia lui Apollinaire şi Cocteau). Nu întîmplător, anii lor de debut coincid cu […]