Poezia şi arheologiile subiective

Cel de al doilea volum de poeme al lui Bogdan Alexandru Stănescu, anaBASis, rafinează o formulă poetică anunţată deja în Apoi, după bătălie ne-am tras sufletul, o formulă care articulează biografismul cu vechile lui drame pe un scenariu abstrus, belicos, recuperat din Antichitate. Criza în jurul căreia se acumulează impulsul poetic este pusă în scenă într-o manieră mediată prin referinţă şi preferinţă culturală. Aici, mizanplasul capabil să conţină conflictul poetic care proliferează pînă la ultimul poem este Asia antică şi pustiul în care rătăceşte armata celor 10.000 de mercenari greci porniţi să revendice tronul Persiei.   Aceasta ar fi referinţa primă, suficient de îndepărtată şi îndeajuns de bogată în trimiteri pentru a adăposti o sensibilitate pe cît de ultragiată, pe atît de stenică şi de contondentă, în definitiv. Cadrele ei nu trebuie forţate în direcţia unei interpretări care să caute corespondenţe şi suprapuneri, ci doar indicate, asemenea contururilor unei hărţi pe care poetul şi-o apropie şi pe care o colonizează cu propriile obsesii. Un mănunchi de versuri din prima parte a cărţii, din poemul Primul zigurat (oprirea în Babilon) – incipit fixează nucleul reactiv al unui întreg complex care acţionează destructurant în anaBASis: „Străzile drepte scurg zoaiele nopţii,/ munţii de […]