Politică, civilizaţie şi societate în istoria medicinei

Organizarea unor conferinţe internaţionale de medicină la Bucureşti este unul dintre semnele că ţara noastră continuă să fie pe harta evenimentelor importante din domeniu. Mai cu seamă că amploarea unor asemenea episoade este invers proporţională cu reflectarea de către mass‑me­dia a realităţii medicale cotidiene. Dar ca să nu plutim în abstract, să luăm ca pildă organizarea în Capitala României, în perioada 30 august – 2 septembrie 2017, a Conferinţei bienale a Asociaţiei Europene de Istoria Medicinei şi Sănătăţii (EAHMH). Mai bine de 150 de istorici ai medicinei din Europa, SUA şi Canada au fost prezenţi la Bucureşti, la Palatul Facultăţii de Medicină din Cotroceni, cu intervenţii şi comunicări racordate la tema generală a ediţiei: „Corpul politic – rolul statelor în istoria medicinei şi sănătăţii“.

Evenimentul, unul de amploare internaţională, este poate cel mai important din ultimii 85 de ani pentru disciplina universitară a istoriei medicinei din ţara noastră. Şi asta pentru că, în 1932, la iniţiativa doctorului Victor Gomoiu, preşedintele Societăţii Regale Române de Istoria Medicinei, se organiza la Bucureşti un congres al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei. Acel eveniment avea loc sub patronajul Regelui Carol al II‑lea. A fost o reală reuşită şi, ca urmare, în 1936, Victor Gomoiu este ales preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei. Ei bine, iată că, în 2017, la iniţiativa unui alt medic român, profesorul doctor Octavian Buda, preşedintele Asociaţiei Europene pentru Istoria Medicinei şi Sănătăţii (EAHMH), are loc în Capitală un episod similar. Doctorul Buda este primul est-european ales într-o asemenea funcţie la EAHMH, domnia sa fiind totodată titularul Catedrei de Istoria Medicinei la UMF „Carol Davila“ din Bucureşti şi vicepreşedintele Societăţii Române de Istoria Medicinei (SRIM).

EAHMH a fost înfiinţată în 1989 pentru a promova cercetarea şi dialogul ştiinţific internaţional privind aspectele legate de istoria medicinei în Europa şi în lume. Organizaţia are în corpul său nu doar medici, ci şi istorici, demografi şi antropologi, accentul cercetărilor căzînd pe abordarea interdisciplinară a istoriei medicinei. EAHMH are sediul la Strasbourg, în Franţa. Ediţia din 2017 a Conferinţei bienale a EAHMH este, atenţie, prima de acest tip găzduită de o ţară est-europeană, aspect ce ar merita să fie subliniat.

Iniţiatorul şi organizatorul din partea UMF „Carol Davila“ din Bucureşti al evenimentului este, aşadar, profesorul Octavian Buda, care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre.

 

Domnule doctor, felicitări pentru excelenta organizare a acestui eveniment internaţional. Care a fost contextul desemnării Bucureştiului drept gazdă a sa?

Vă mulţumesc pentru interviu şi mă bucur mult că această Conferinţă s-a bucurat de o participare de excepţie. Faptul că revista Observator cultural ne‑a fost partener media este un motiv de mîndrie, fără doar şi poate. Dacă mă întrebaţi despre împrejurările care au decis această Conferinţă bienală, ei bine, ele au coincis cu alegerea mea ca preşedinte al onorabilei Asociaţii. S-a întîmplat acum doi ani, în 2015, la precedentul eveniment desfăşurat la Köln, în Germania. A fost o plăcută surpriză pentru mine să constat că realizările istoriei medicinei din România şi poate umila mea contribuţie sînt apreciate de colegii occidentali. Eu am urmat în funcţie profesorului german Heiner Fangerau, de la Düsseldorf, şi pot să vă spun că bucuria a fost dublă, deoarece membrii board-ului EAHMH, Frank Huisman (Olanda), Jonathan Reinarz (Marea Britanie), Laurinda Abreu (Portugalia), Astri Andresen (Norvegia), Anne Hardy (Marea Britanie), Hilary Marland (Marea Britanie), Jonathan Simon (Franţa), Noortje Jacobs (Olanda), au fost încîntaţi de propunerea pe care le-am făcut-o, şi anume să organizăm la Bucureşti următorul nostru eveniment. Fireşte, sînt dator cu mulţumiri universităţii mele, UMF „Carol Davila“, ca şi sponsorilor şi organizatorilor, fără de care această Conferinţă nu ar fi fost posibilă. Iar tema aleasă…

Cum aţi ales această temă, „Corpul politic – rolul statelor în istoria medicinei şi sănătăţii“?

S-a propus această temă după o consfătuire foarte animată cu colegii mei din board. În fond, pentru mine, Istoria Medicinei nu este doar o disciplină ştiinţifică formatoare, ci şi obiectul unei pasiuni personale intelectuale, care m-a adus într-un orizont cultural interdisciplinar. Mi-a plăcut foarte mult lucrarea lui Ernst Kantorowicz, din 1957, Cele două corpuri ale regelui (în traducerea lui Andrei Sălăvăstru, apărută la Polirom), unde este discutată problema istorică ridicată de figura regelui ce posedă simultan două corpuri: unul natural, muritor, şi altul politic, instituţional, nemuritor. Am găsit provocator să extrapolez unele principii de analiză din cîmpul gîndirii politice şi teologice în cel al progresului instituţiilor medicale şi al impactului acestuia asupra mentalităţii individuale în Europa. Conceptul temei noastre, corpul politic (The Body Politic), l-am utilizat ca fundament pentru studierea interacţiunii dintre politică, societate, teologie, istorie şi legislaţie. Pe scurt, ne-a interesat, pe noi, ca organizatori, ca şi pe cei peste 150 de participanţi, cum anume performează instituţiile publice de medicină şi sanitare europene, în condiţiile în care sănătatea este un atribut atît al corpului politic, monarhic, cît şi al corpului social. Vizualul conferinţei noastre exemplifică poate cel mai bine acest concept: posterul conferinţei îl înfăţişează pe Carol I al Angliei, aşa cum apare pe pagina de gardă a Leviathanului lui Thomas Hobbes, din 1651. Imaginea indică faptul că suveranul este suma locuitorilor lui, corpul suveranului este structurat ca un puzzle: trupul regelui este un întreg compus din suma corpurilor subiecţilor ce constituie regatul (Statul). Dacă regele este sănătos, atunci, pe baza consecinţelor contractuale, şi supuşii trebuie să fie (luaţi conceptul de sănătate inclusiv în sens moral, de răspundere socială a liderului!). Dacă nu, atunci se întîmplă accidente violente, aşa cum a fost decapitarea Regelui Carol I şi a lui Ludovic al XVI-lea. Supuşii reacţionează brutal, pentru a remodela contractul social. Şi aici intervin rolul şi funcţia instituţiei medicale publice, alături de alte asemenea organisme ce reprezintă corpul monarhului, al Statului. De altfel, în Anglia secolului al XVII-lea, apare ideea sănătăţii publice ca expresie a unui serviciu instituţional pe care o societate organizată este obligată să-l ofere cetăţenilor săi.

Ce ne învaţă episodul britanic al regicidului din 1649? Ei bine, dacă instituţia monarhică a fost extirpată la un moment dat, aceasta s-a datorat faptului că există permanent un joc între datoria individului în societate şi obligaţiile instituţiilor societăţii, ale unui monarh faţă de cetăţenii săi, inclusiv în domeniul serviciilor sanitare. Aşa se naşte istoria mentalităţilor culturale – abordările cu privire la boala şi destinul colectiv! Iată cum am ajuns la tema noastră…

Nu vreau să tulbur apele, dar mi se pare că există un decalaj semnificativ între dezvoltarea instituţiilor medicale publice din spaţiul istoric românesc şi din cel european occidental…

Aş dori să vă contrazic, dar nu prea am cum. Aşa este. E un fapt istoric şi trebuie să acceptăm că istoria Europei Occidentale are individualitatea ei extrem de performantă. Şi aş sugera aici o lectură tipică pentru acest tip de discurs: Niall Ferguson şi cartea sa: Civilizaţia. Vestul şi Restul, din 2011. A existat o reţetă de succes a lumii occidentale, bizuită pe o serie de mecanisme foarte bine puse la punct, printre care şi modernizarea medicală. Lumea occidentală funcţionează potrivit unor principii performante încă din secolele XV-XVI. Să ne amintim de progresele din Renaştere, din Secolul Luminilor, din timpul Revoluţiei industriale… Din păcate, spaţiul est-european a presupus alte coordonate istorice. Noi am avut o altă dinamică istorică, nicidecum inferioară, dar distinctă de a lor. Să ne gîndim doar la presă sau, mai concret, la presa medicală. Fondatorul presei în lumea occidentală este un medic francez, Théophraste Renaudot, care iniţiază, în 1631, cu sprijinul lui Richelieu, jurnalul La Gazette. La acea vreme, nu era de imaginat un asemenea proiect în Ţările Române, nici măcar în Transilvania habsburgică, teoretic mai avansată tehnologic şi societal. Pe de altă parte, cam peste un veac, un domnitor român precum Constantin Brâncoveanu primea la Bucureşti, la şcolile domneşti, revistele ştiinţifice ale vremii: Journal des sçavans a Academiei de Ştiinţe de la Paris sau Philosophical Transactions, de la Royal Society din Londra. Însă aceste materiale erau accesibile unui public extrem de restrîns şi erudit.

Da, a existat o secvenţă importantă de „retard“ în ceea ce priveşte ritmul dezvoltării instituţiilor publice de medicină şi sănătate în Răsărit. Europa de Est a fost influenţată de mari puteri orientale, care au avut un discurs istoric şi practici instituţionale diferite de cele din lumea vestică. Dar să observăm că, pe măsură ce se diminuează influenţa Imperiului Otoman, şi Ţările Române intră treptat sub influenţă occidentală, iar instituţional şi ca mentalitate ajungem să pătrundem pe o filieră francofilă, una foarte modernă, care ne ajută rapid şi masiv la arderea etapelor civilizatorii şi de performanţă.

Relativa întîrziere în dezvoltarea instituţiilor medicale şi sanitare publice din Europa de Răsărit a presupus, pe de altă parte, şi o evoluţie originală, cu aspecte inedite. Îi interesează acestea pe cercetătorii occidentali din cîmpul istoriei medicinei?

Mă bucur că sesizaţi acest lucru. Da, dar totuşi cu nişte rezerve. Provocarea este una majoră pentru savanţii apuseni. Ca să înţelegeţi mai bine, eu pot, spre exemplu, utiliza fără mari probleme documente în limba engleză tipărite şi chiar scrise de mînă, din timpul lui Henric al VIII-lea sau al Elisabetei I. Dimpotrivă, descifrarea de către cercetători a documentelor fanariote pretinde un excurs paleografic obligatoriu, precum şi descifrarea semanticii din epocă. E un fapt banal: studierea Europei de Est pune o serie de probleme cercetătorului occidental. Pentru un asemenea efort de înţelegere, aclimatizatarea ideatică devine obligatorie. În primul rînd, mă refer la bariera lingvistică – pentru fiecare din popoarele şi culturile zonei există o istorie locală ce trebuie în primul rînd tradusă, mai întîi lingvistic şi apoi conceptual.

În sensul interesului arătat de colegii din Vest dezvoltării istoriei medicinei în Europa răsăriteană, vreau să vă spun că programul Conferinţei a fost foarte variat, cu 35 de sesiuni ştiinţifice paralele! Profesori din Marea Britanie au organizat sesiuni pe teme legate de istoria instituţională a medicinei în Cehia, Polonia, Ungaria, dar şi în Croaţia şi România. Participanţii au dezbătut despre interconectarea ştiinţei medicale pe plan global, dar şi de­spre un aspect particular, şi anume faptul că notorietatea naţională a unui savant poate să nu spună nimic unui cercetător occidental, exceptînd situaţia în care acel savant are o recunoaştere internaţională cîştigată într-un anumit context, şi ca atare vizibilă în Vest. Şi din acest punct de vedere, sînt fascinante destinele unor est-europeni deveniţi repere culturale în Occident, inclusiv în domeniul istoriei medicinei. Să-l invocăm aici pe croatul Mirko Grmek, profesor la Paris, legat de Şcoala Analelor, şi care a publicat o impresionantă istorie a ideilor medicale. Sau pe Owsei Temkin, născut în Bielorusia, la începutul secolului al XX-lea, şi care ajunge, precum Mircea Eliade, profesor în America, la Johns Hopkins University, în Baltimore.

Interacţiunea dintre cercetătorii apuseni şi cei estici mi se pare una fecundă în interiorul disciplinei noastre. Categoric este o provocare cu feedback. Ideea este să înţelegem care sînt standardele intelectuale ce subîntind temele de istoria medicinei din Occident, ca şi temele de istoria culturii în general. Iar noi, savanţii răsăriteni, să ne facem cunoscuţi articulînd o limbă ştiinţifică pe care ei să o înţeleagă, atît în planul metodologiei, cît şi al conţinutului livresc.

Ne puteţi spune care au fost „high­light‑uri­le“ conferinţei?

Conferinţa a avut, pe lîngă comunicările ştiinţifice aferente, cu participanţi din Marea Britanie, SUA, Canada, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia etc., patru lectori, invitaţi speciali de marcă: Mircea Dumitru, rectorul Universităţii din Bucureşti, Roberta Bivins, de la Universitatea Warwick, Harry Oosterhuis, de la Universitatea din Maastricht, şi Constantin Goschler, de la Universitatea din Bochum. Ei au ţinut fiecare cîte o conferinţă în care au abordat teme de importanţă precum interrelaţia dificilă dintre ştiinţă şi democraţie, politică, cercetare şi instituţii, statul de drept şi sistemele naţionale de sănătate.

De asemenea, EAHMH premiază cea mai bună carte publicată în ultimii doi ani în domeniul istoriei medicinei. Premiul pe 2017 a revenit unui cercetător din Canada, Cristian Berco, care a scris despre bolile venerice la Toledo, în perioada barocă. El a studiat arhivele acelor vremuri, descoperind tratamentele administrate atunci, dar şi ce se întîmpla cu pacienţii după externare. O carte vie, ce surprinde destine dramatice, care par a fi scoase dintr-o frescă a lui Cervantes.

O ultimă întrebare, domnule doctor. Care sînt beneficiile concrete ale Conferinţei pe care aţi organizat-o şi, mai ales, ce urmează?

Atingeţi un punct sensibil cu această întrebare. Năzuinţa mea cea mai mare este ca acest eveniment să nu rămînă fără ecouri şi fără consecinţe. Bun, ne-am întîlnit cu colegii noştri din Europa şi America de Nord, ne-am bucurat să ne revedem unii dintre noi, am schimbat opinii, ne-am făcut cunoscute cercetările pe teme comune. Dar pe urmă? Ce s-a întîmplat la Bucureşti cred că este un început bun de drum împreună. Conferinţa le‑a arătat participanţilor din ţară care este nivelul intelectual la care se face istoria medicinei în Occident. Pe de altă parte, evenimentul bucureştean sper să fi devenit un stimulent concret pentru un interes mai mare din partea cercetătorilor occidentali faţă de aceste zone greu de cartografiat din Europa de Est. Nişte paşi sînt deja făcuţi, există numeroşi cercetători est‑euro­peni stabiliţi în centre universitare occidentale şi care propun teme de cercetare ce provin din pedigriul lor intelectual şi din zona lor de baştină. Ei deprind în Vest o metodologie şi un mod mai bine organizat de a publica decît noi. Cu siguranţă că avem ce învăţa de la ei. Iată de ce ar fi bine să-i invităm mai des să conferenţieze în spaţiul lor de origine!

Concluzia acestei Conferinţe? Dacă ea va spori interesul occidental faţă de domeniul istoriilor medicale regionale, eu mă declar satisfăcut. Asta înseamnă că evenimentul nostru nu va fi doar o rara avis, un episod exotic, şi că nu va rămîne doar o declaraţie de bune intenţii a unei Asociaţii care îşi va continua oricum manifestările în ţările occidentale. De altfel, următoarea conferinţă va avea loc la Birmingham, în 2019. Conferinţele îl urmează pe noul preşedinte al Asociaţiei. După Lisabona 2013, Köln 2015 şi Bucureşti 2017, EAHMH se duce înapoi în Marea Britanie. Mă voi bucura dacă, în viitorul apropiat, un alt coleg din Europa de Est va ajunge preşedinte şi dacă şi alte state răsăritene vor organiza pe viitor asemenea conferinţe, în fond ale unei societăţi europene de marcă.

 

Interviu realizat de Valentin PROTOPOPESCU