Poliţist, adjectiv sau despre nimicul cotidian

„Nimicul“ nu este doar o noţiune astronomică şi filozofică, ci şi o realitate cotidiană a existenţei noastre postdecembriste. I s-ar mai putea spune şi „netrebnicie“ sau „neputinţă“. În timp ce primul nimic generează trăiri din sfera sublimului (spaimă, nelinişte metafizică etc.), al doilea trezeşte o gamă mult mai variată, rezumabilă totuşi prin sintagma nichitstănesciană rîsu’ plînsu’. Despre acesta din urmă este vorba, printre altele, în filmul lui Corneliu Porumboiu. Un poliţist tînăr, dintr-un oraş mic, urmă­reşte trei liceeni, doi băieţi şi o fată, care fumează haşiş. Unul dintre ei l-a denun­ţat pe prietenul lui ca fiind nu doar consumator, ci şi traficant. Îmbrăcat în blugi şi-n geacă, cu un pulover cu guler înalt, în care-şi ascunde jumătate din faţă în lungile orele de pîndă, poliţistul nu poate să rezolve cazul repede, aşa cum i se cere. Nu vrea să organizeze un flagrant şi să-l aresteze pe puştiul incriminat, pentru că vinovăţia lui nu este dovedită. Singurul lucru adeverit este fumatul în grup la oră fixă, fapt care nu i se pare suficient de grav pentru pedeapsa la închisoare cu trei ani şi jumătate. În plus, a fost în Cehia, în luna de miere, şi-a văzut că acolo nu-i mai bagă […]