Post-scriptum la Căderea (II)

Prima parte a cronicii poate fi citită AICI. Arătam în articolul de săptămîna trecută cît de tributar este Solenoidul cărtărescian unor surse livreşti pe care le asumă numai în parte şi cît de fragilă este ca „ficţiune speculativă“ această carte. Proiectul unei naraţiuni despre „jocurile minţii“ eşu­ează, spuneam, într-o adaptare în cheie poetică a unor idei de construcţie ficţională preluate de ici şi de colo. Am insistat asupra analogiilor cu modelul Umberto Eco – în special acela din Pendulul lui Foucault –, însă exemplele ar fi putut continua. Melting pot intertextual O scenă destul de amplă, aceea a unei operaţii stomatologice, trimite – ca un clin d’oeil pentru cititorul avizat – spre o secvenţă similară din Thomas Pynchon. Cît despre episodul-cheie al întrupării eroului (tînărul scriitor ratat, profesor de română la o şcoală bucureşteană anodină) într-un „sarcopt al rîiei“, care coboară – ca un Ales – într-o lume microscopică pentru a vesti unei lumi de acarieni iminenţa mîntuirii, ei bine, acest episod cumu­lează, el însuşi, un întreg evantai de referinţe livreşti şi/sau de surse de inspiraţie mai clar sau mai ambiguu asumate, de la lumea imaginată de un Abbott în Flatland pînă la, să zicem, Colonia penitenciară a lui Kafka. […]