Povestea unei supravieţuiri luminoase

Gîndirea că scrisul este, poate fi apotropaic, că are darul de a trece şi de a te trece praguri în viaţă nu este o noutate. Poveştile populare, colindele, urătorile erau menite a face anumite treceri în viaţă. Spusul devenea astfel, dacă nu un zis magic, cel puţin unul lenitiv, dublat de o înţelegere mai profundă a vieţii. Scrisul unor autori are şi el o astfel de putere ascunsă, atunci cînd găseşte calea potrivită de a spune povestea acestor treceri, adică expresivitatea seducătoare, în sensul ademenirii şi purtării cititorului printr-un univers singular. Cam asta am simţit cînd am citit romanul Dumnezeu binecuvîntează America, de Petre Barbu. Era un univers straniu, ceva singular, rupt dintr-o realitate ireală, nu numai a unei tranziţii social- politice descumpănitoare, ci şi a unui tranzit personal, cu alunecări bizare, tragice.   Peste ani, după apariţia romanului Blazare, aveam să scriu despre el ca despre un prozator al anilor `90 care încearcă, „în forme bizare, să se împace cu un trecut sumbru, să-l integreze, pentru a merge mai departe“. Mai scriam şi că „formula romanescă este una personală: un mixaj feeric, tragic şi grotesc, sugerînd că lumea şi existenţa umană, mai ales aici la Porţile Orientului, stau sub […]