Pentru amatorii de feerii memorialistice și de tablouri nostalgice intens colorate, avem o plăcută surpriză: o ediție îngrijită de Oana Maria Cajal din scrierile, multe-puține, oricum diverse, ale lui Octavian Moșescu – e vorba de Restituiri boeme (Editura Tracus Arte, 2017), volum ce aduce în actualitate destinul unui om care a reușit să trăiască tihnit. Aparent, desigur, căci destule se ascund dincolo de ceea ce se vede. Răsucirile istoriei nu l-au ocolit pe fostul primar de la Balcic. Citim aici, totodată, despre destinul unui oraș înglobat, după 1918, României Mari și care, în doar două decenii, va intra în conștiința artistică românească.
Balcicul, cu și fără vila Reginei Maria, este nemijlocit legat de numele lui Octavian Moșescu. Poet și ziarist, profesor și călător impenitent, cu studii de drept și istoria artei la Viena, memorialist extrem de atent la lumea și oamenii din jur, nu în ultimul rînd, colecționar de artă – căruia istoricul și criticul de artă Doina Păuleanu, într-o extinsă și bine documentată postfață („Octavian Moșescu la Balcic“), îi aduce un elegant omagiu, punctînd momentele principale ale unei vieți trăite plenar. În același timp, portretul în culori estompate pe care i-l face criticul de teatru George Banu în prefața becketiană „Oh, les beaux jours!“ ne dezvăluie figura unui fin intelectual, mare amator de artă, muzică, poezie și, nu în ultimul rînd, de tăifăsuială. Avem suma unor crochiuri, cum sînt numite aceste texte, scurte și dense. Și mereu ceva în plus. Că sînt portrete, numeroase, ale unor literați sau artiști plastici români de prim ordin sau evocări ale unor întîmplări dintr‑o altă lume, apărute prin diverse volume din anii ’70. Vitralii (1971), Oaspeți de altădată (1972), Alte vitralii (1973), Din jurnalul unui colecționar (1974) pun alături, într-o organizată devălmășie, dacă putem spune așa, figuri dintre cele mai însemnate ale culturii românești. De la pictorul Pallady – care realizează și portretul autorului, pus pe coperta cărții – sau N. Iorga (care-i împroprietărește pe artiștii români care se stabilesc la Balcic, printr-o lege care astăzi ar da naștere la multe istericale) pînă la Ionel Teodoreanu, Topârceanu sau un Mateiu Caragiale în travesti, de la B. Fundoianu și Panait Istrati la Lucian Grigorescu sau Krikor Zambaccian, un mecena al artelor, cel care a înzestrat Bucureștiul cu una dintre cele mai frumoase colecții private de artă. Lista portretelor este extrem de bogată, fiind completată cu numeroase și interesante fotografii alb-negru, între care o fotografie de pe coperta a patra, unde Octavian Moșescu apare lîngă juna lui soție bulgăroaică și fetița care va deveni poeta Balcica Moșescu Măciucă, aflați tustrei pe terasa vilei construite de Henrieta Gibory-Delavrancea – una dintre cele trei fiice ale lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Reținem și un frumos elogiu adus memorialistului de criticul de artă Pavel Șușară.
O carte plină de surprize plăcute. Fiecare text, scris cu emoție și participare, aduce o notă de bucurie și celui care scrie, și celui care citește acest volum-album cu foto-amintiri de tot felul. Imaginea unei Românii de odinioară se proiectează astfel chiar sub ochii noștri, în timp ce pe ecranele televizoarelor se derulează filme despre ravagiile produse de uraganele Harvey, Irma, Jose și Katia pe coastele Cubei și ale Statelor Unite.
Dan Er. Grigorescu-Negropontes (1917, Bîrlad – 19 februarie 1990, Paris) este fiul unui faimos general român, Eremia Grigorescu. Care, în Primul Război Mondial, în momente de răstriște pentru destinul României, a spus ferm cotropitorilor țării: „Pe aici nu se trece!“. Și localități, altfel obscure, din Moldova precum Mărășești, Mărăști și Oituz au intrat în cărțile de istorie ale românilor. Dan Er. Grigorescu – Negropontes după mamă –, membru al unei vechi și bogate familii din aristocrația autohtonă, ni se dezvăluie, într-o actualitate care-l ignoră, ca autor al unui volum intitulat simplu Imagini și cuvinte. Scrieri alese (Editura Vremea, 2017, ediție îngrijită exemplar de Crisula Ștefănescu, fosta jurnalistă de la Europa Liberă, care ne oferă și un cuprinzător „Cuvînt înainte“ la prezentul volum). Așa descoperim o personalitate complexă, cu calități artistice, un om căruia sucelile istoriei i-au marcat destinul. Căci cel pe care-l știam doar ca pe un distins și prețuit artist fotograf – și ca pe un constant colaborator al lui Dan Hăulică, care l-a promovat cît a putut, prețuitor fiindu-i și scriitorul-vînător Mihail Sadoveanu, care l-a și ajutat de cîteva ori pe fiul de general cu „dosar prost“… – se dovedește a fi fost și prozator, și publicist, și militant anticomunist, după ce, în 1974, se stabilește la Paris și poate scrie și spune ce vrea. În țară îi apăruseră, cum-necum, cîteva albume – Delta Dunării, Voroneț, Brâncuși, Paris, mult apreciate la vremea lor. Dar libertatea oferită de Occident, față de teroarea din România, era cu totul altceva.
Textele strînse în acest volum sînt diverse – între acestea, povestiri și articole scrise în Franța și publicate în reviste ale exilului românesc, precum Apoziția (de la München) sau difuzate de Radio Europa Liberă. Prozele denotă spirit de observație și o fină prelucrare a materialului epic – Șapte cai și un mînz este o mică bijuterie; nu lipsesc de aici secvențele cu anchete, declarații scrise etc., plus numeroase alte detalii în măsură să descrie dictatura instaurată de comuniști și suportată cu stoicism și oportunism de un întreg popor. În ceea ce privește articolele, acestea sînt consistente ideatic. Mereu apare aici portretul lui Mihail Sadoveanu, cumva retușat de povestitorul-comentator, căci fiecare om are slăbiciunile lui… Aflăm, spre exemplu, ce i s-a întîmplat lui Dan Er. Grigorescu în relația amical-vînătorească cu „Ceahlăul literaturii române“, în perioada în care nu se practica filotimia față de dușmanii poporului… Mai avem și fragmente din volumul de debut Mélange – cuprinzînd mici eseuri pe teme morale –, publicat (în franțuzește) în 1945, la București, o emoționantă scrisoare către Luli Sturza și cîteva inedite care, alături de splendidele fotografii alb-negru ce însoțesc volumul, dau conturul și măsura vieții unui om și ale unui artist care și-a trăit destinul frumos. Dan Er. Grigorescu a fost și un bărbat distins, elegant. Faptul că-i plăcea „să stea la taifas secret cu lucrurile, care i se destăinuiau, i se revelau și îi șopteau adevăruri și taine“ – apud Crisula Ștefănescu –, ni-l poate apropia. (Se va scrie vreodată istoria exilului românesc? Voi comenta cît de curînd Jurnalul lui Ion Rațiu.)
Pagini alese din literatura rusă a secolului al XIX-lea (Editura Corint, 2017, antologie, note bibliografice și notă asupra ediției de Diana Iepure, traducere din limba rusă și note de Diana Iepure, Antoaneta Olteanu și Marina Vraciu) este o sugestivă și exemplară colecție de proze scurte din vastul teritoriu al literaturii ruse clasice. Cine e amator de proză rusească are cu ce să se delecteze. Chiar dacă – este o simplă impresie –, în timp, autorii ruși din generațiile mai noi (și am în vedere scriitori precum Nabokov, Berberova sau Șalamov) au schimbat cumva raportul de forțe cu operele prin care Tolstoi, Dostoievski sau Cehov au impus literatura rusă în cultura lumii. Altfel, nu riscăm comparații, nu facem clasamente… Ca la tenis sau ciclism. Ar merita o discuție aparte o astfel de idee.
Ce avem în această antologie de clasici? Îi avem pe Gogol – prezent cu faimoasa lui povestire Nasul, în traducerea exemplară a Antoanetei Olteanu –, pe Turgheniev, cu două texte, nu sînt sigură dacă nu cumva pentru prima dată traduse la noi, Petușkov și O întîlnire, ambele la fel de interesante, avem texte precum Visul de Saltîkov-Şcedrin și Doamna și țopîrlanca – parcă un termen prea neaoș, aș fi căutat altceva, ca și acel nesuferit „merci“ peste care dau în filmele americane, cînd apare cîte un OK (o fi intrat „merci“ și în limba romană, dar un simplu „mulțumesc“ pare mai natural în Oklahoma, unde nu se aude franțuzește ca la New Orleans)… Proza lui Nikolai Leskov, Și mi-am silit inima, am citit-o acum pentru prima dată. Sigur că aș fi putut trăi și fără Leskov, și fără Şcedrin, dar orice autor nou descoperit pe traiectul unui lung șir de lecturi a fost și a rămas o bucurie, așa cum s-a întîmplat cînd am dat peste Berberova, Dovlatov și Moscova-Petușki al inclasificabilului Erofeev. N-ați citit? Citiți și apoi mai stăm de vorbă. Din Dostoievski avem Un roman în nouă scrisori, Polzunkov și Visul unui om ridicol – traduse de Marina Vraciu. Iar Tolstoi (care, în mod cert, i-ar fi făcut zile negre lui Putin, dacă trăia în zilele noastre) e și el prezent cu Holstomer. Povestea unui cal, Diavolul și După bal, fiecare povestire avînd chichirezul său epic, dublat de un tîlc moralizator. Pentru iubitorii lui Tolstoi, să amintim că tot acum a apărut o antologie de proză scurtă Părintele Serghie și alte proze (Editura Corint, 2017), care, pe lîngă alte povestiri teziste, din categoria tolstoianismului moralizator, umanist, nonviolent, pacifist și vegetarian, conține și un fragment din Ce conține credința mea?, care a condus la excomunicarea patriarhului de la Iasnaia Poliana din sînul Bisericii Ortodoxe Ruse. Situație care se menține și azi. Două texte foarte scurte și, cred, necunoscute cititorilor români – păcat că seria Opere. Serie critică, începută înainte de 1989 la Editura Univers, a fost lăsată de izbeliște, chiar dacă Insula Sahalin, mult așteptată, cum-necum, a apărut la Polirom –, Lecții scumpe și Limba lungă, ambele amar-simpatice, întregesc această panoramă a unei mari literaturi. Care ar merita frecventată măcar pentru a-i înțelege mai bine pe anumiți autori anglo-saxoni precum Joyce sau Cheever, mari admiratori ai literaturii ruse.
O carte simpatică, fără ambiția de aconcura cu cărțile mari ale greilor literaturii, cu multe proiecții în istoria femeilor, o carte în care se găsesc mici portrete de fete și conițe de tot felul, care s-au remarcat în diverse domenii, este semnată de Elena Favilli și Francesca Cavallo și se intitulează Povești de seară pentru fete rebele. 100 de femei extraordinare (Editura Litera, 2017, traducerea din limba engleză de Justina Bandol). Chiar dacă proiectul complex al unei organizații (sau ce-o fi, laborator de inovații media pentru copii, Timbucktu Labs.Inc) care încurajează creativitatea se adresează minților junelor de pe tot mapamondul, și fetele trecute de adolescență pot găsi aici povești dintre cele mai interesante. O carte originală sub multe aspecte: de la finanțarea generoasă – un milion de dolari! – pînă la numărul mare de susținători din șaptezeci de țări și la colaborarea cu șaizeci de ilustratoare din toată lumea. Toate detaliile se găsesc în prefața autoarelor. Una, antreprenor media și jurnalistă, cealaltă, scriitoare și regizoare de teatru, ambele trăind în Venice, California.
Cine sînt protagonistele cărții? Scriitoare ca Isabel Allende și surorile Brontë, o balerină ca Alicia Alonso (născută în 1921), „personaje“ istorice precum Cleopatra și Hatshepsut, o halterofilă ca Amna Al Haddad, Coco Chanel, celebra creatoare de modă, împărăteasa Ecaterina cea Mare, Regina Elisabeta I, Malala Yousafzai, o tînără care a luat un Premiu Nobel pentru Pace și care militează pentru dreptul femeilor la învățătură (era să și fie ucisă pentru tenacitatea ei de a convinge fetele din Pakistan să meargă la școală – așa cum a pățit Anna Politkovskaia, jurnalistă rusă, pentru că a scris adevărul despre războiul din Cecenia; evident, nu se spune nimic despre Putin în carte). Un frumos elogiu este adus unor politiciene precum Hillary Clinton și Margaret Thatcher. Prima, în postura de candidat la președinția SUA, cea de-a doua, chiar prim ministru al Marii Britanii. Dacă despre unele doamne mai știam cîte ceva – Frida Kahlo, Nina Simone, Zaha Hadid –, despre altele – Jacquotte Delahaye (pirat!?!), Maya Gabeira (surfer!?!), Nancy Wake (spioană!?!), Ruth Bader Ginsburg (judecătoare la Curtea Supremă) – am aflat esențialul abia cu acest prilej. Multe femei de ispravă. Regretul meu este acela că lipsește de aici marea gimnastă Nadia Comăneci, în locul ei fiind preferată gimnasta americană Simone Biles. No comment.