Teatrul schimbă lumea, ne promitea Festivalul Național de Teatru la ultima sa ediție. Am fi gata să-l credem ca în utopicii ani de altădată, dacă la finele celor zece zile, pline de peste 50 de spectacole, de discuții, de vernisaje și cam 25 de lansări de carte, nu am fi realizat că, de fapt, e lumea cea care a schimbat teatrul în ultima vreme. Sau, în orice caz, e pe cale s-o facă. Lumea, adică tot ceea ce se răstoarnă și se prepară în jurul nostru. Lumea care izbucnește pe scenă mai violentă ca niciodată și impune un nou raport sală/scenă, un alt mod de raportare la imagine, un nou mod de percepție a realității. Pe furiș sau brutal. „Și toată noaptea luna cea veche a ținut în brațe luna cea nouă“, scria Brecht undeva, în eseul său L’Achat du cuivre (Prețul arămii). Și în această ordine de idei, un alt fenomen mi se pare interesant, faptul că ceea ce de cîțiva ani numim cu încăpățînare, și uneori inexact, noul teatru capătă din ce în ce mai mult drept de cetate. Programul actualului Festival i-a făcut loc, încă discret dar clar: Catinca Drăgănescu, Eugen Jebeleanu, Radu Apostol, Mihaela Michailov, Carmen Lidia Vidu, Crista Bilciu, Bobi Pricop, dintre tinerii regizori, toți diferiți. (Nu e însă o problemă strictă de vîrstă, căci nu cunosc artist mai viu și mai tînăr ca maestrul Victor Rebengiuc, onorat de acest Festival.) Nu, ruptura ține de ideologie, de estetică sau chiar de modurile de producție ce se caută sau se inventează. Într‑una dintre primele seri, am fost să văd un spectacol al Gianinei Cărbunariu, de acum una dintre vocile cele mai puternice ale teatrului din România, care face cu pasiune, de ani de zile, un teatru angajat, mereu reînnoit, reactiv, recunoscut peste hotare. Și care își pune, în fond, întrebarea, în noul său spectacol: ce reprezintă azi cu adevărat noțiunea de teatrul angajat sau social, la ce servesc artiștii ? E vorba de Artists Talk, spectacol pe care l-a scris și pus în scenă într-o coproducție ArCuB/Asociația Piese refractare. Se vorbește cu compasiune despre refugiați, despre rolul social al artei, despre locul artistului în societate, ce strategii sînt valabile, calculate sau sincere. Șarja e teribilă, atenuată de o anume autoronie, ceea ce o face și mai lucidă. Artists Talk e inspirat de discuțiile cu publicul, atît de frecvente astăzi după un spectacol zis „angajat“. Pretextul e savuros, în fața unui public real, dar prins ca într-o oglindă și obligat să-și asume partea sa de complicitate. „Reconstituirea“ continuă cu interviuri de actori, emisiuni de televiziune. Și aici intră în scenă ipocrizia, vorbele goale, autosatisfacția, minciuna, rasismul. (Am asistat însă la o discuție după un alt spectacol al Gianinei Cărbunariu, de la Sibiu, Oameni obișnuiți. Aici, cuvintele au fost adevărate, întîlnirea se producea și cu personajele reale ce au inspirat textul, atmosfera sălii era vie, o continuare și punere la zi a faptelor.) O reală plăcere să-i urmărești pe cei cinci actori trecînd de la un personaj la altul, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, ziariști sau artiști infatuați, Gabriel Răuță și Ruxandra Maniu, irezistibili traducători ce alunecă de la un ton neutru, profesionist, la unul pătimaș, ireconciabil, sau Bogdan Zamfir, alături de Ilinca Manolache, două siluete elegante și dureros desuete în episodul tragic al scriitoarei franceze Irène Némirovsky. Povestea reală, tratată în final, pare din altă piesă, dar e vorba de eșecul tragic al unei strategii de adaptare, scriitoare apatridă pe care succesul artistic nu a salvat-o de lagărul nazist. Trecut și prezent, față în față. Schimbă oare lumea un astfel de spectacol ? Ca în toate spectacolelel sale, Gianina Cărbunariu refuză să dea verdicte, pune însă semne de întrebare, ce pot continua în fiecare spectator.
Teatrul schimbă poate lumea, dar mai ales privirea pe care noi o purtăm, individual, asupra lumii. Acesta este și punctul de plecare al spectacolului scris și pus în scenă de Eugen Jebeleanu, Familii, realizat cu studenții de la Facultarea de Teatru din Sibiu, în coproducție cu Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu. Tema familiei este fără îndoială unul din subiectele cele mai actuale și mai des discutate de societatea românească. Bineînțeles, totul a pornit de la inițiativa de a modifica articolul 48 din Constituție, privind definiția familiei. De fapt, întrebarea cea mai legitimă ar fi cum și din cine este alcătuită familia astăzi. Eugen Jebeleanu a fost printre primii care au răspuns prompt cu un spectacol. E un spectacol realizat pe bază de improvizații colective, plecînd de la întîmplări reale ale actorilor, și care urmărește trei modele de familii sau de microsocietate posibile, pe o durată de trei ani. Sînt o serie de secvențe ce pleacă în direcții diferite, pentru a se întîlni în final. Textul e simplu și puternic, de o banalitate voită a cotidianului, vorbind fără patos despre diversitate și toleranță, și izbucnește în final ca un strigăt de speranță. Un joc distanțat, într-un spațiu vid, cu rare elemente de decor, construit din proiecții de lumină și benzi verticale (scenografie Velica Panduru). Nici acest spectacol nu dă lecții sau recomandări de viață, dar speră să continue prin întrebările spectatorilor. Actualmente, Familii traversează România în turneul „Manifest pentru dialog“, cu discuții după fiecare spectacol.
Tot despre familii vorbește și spectacolul de la Replika, Familia fără zahăr, pus în scenă de Radu Apostol pe un text de Mihaela Michailov și muzica de Bobo Burlăcianu. E un mod de a vorbi despre familie fără dulcegării, ne spun autorii, sau poate un mod de a îndulci pilula… Un muzical care pornește cu voioșie de la fotografiile familiale, binecunoscute, cu serbările și amintirile din copilărie. Familii sub toate chipurile, cu bunici, cu hore folclorice, cu părinți divorțați, cu părinți ce-și resping copiii gay, cu oameni singuratici a căror singură familie este o haită de cîini sau robotul Alexa. Un muzical antrenant, care reușește să se adreseze unui public repede cucerit. Și cîteva semne de întrebare spre final, o certitudine ce se impune, fără nici o polemică. În fond, familie e atunci cînd te simți bine lîngă cineva.
Pe Catinca Drăgănescu am redescoperit-o cu o imensă plăcere în două spectacole, Rovegan, jucat și în „FestIn pe Bulevard“, dar care și-a găsit locul și în FNT. Este povestea caprei cu trei iezi, de fapt, o mamă și două fete, și adaptată după o carte de Liliana Nechit, Cireșe amare, scriere autobiografică. Este drama femeilor ce sînt nevoite de mizerie să emigreze în Italia și să slugărească pentru a trimite bani acasă. Spectacolul debutează simplu, ca o poveste sprințară pentru copii, o teatralitate lejeră și luminoasă. Cele trei interprete, Mihaela Teleoacă, Valentina Zaharia, Silvana Negruțiu, vorbesc o limbă moldovenească delicioasă (documentarea spectacolului s-a făcut în județul Vaslui), au o mobilitate și un umor devastator. Pot juca orice, de la mama capră grijulie la ieduțele zburdalnice sau sperioase, la italieni bătrîni și capricioși. Textul se emancipează repede, pînă la un savuros delir verbal, vezi capra și specificul național, iar finalul ne readuce la realitatea dură a emigrației. Este proiectat un film, realizat în satul Negrești, cu copiii celor plecați la muncă, iar spusele lor aduc un spor de realitate dureroasă, peste care se așterne surîsul trist al poveștii din copilărie.
Cît despre cel de al doilea spectacol al Catincăi Drăgănescu, Orb de mină de Szekely Csaba, l-am văzut „alături“, în „FestIn…“. Ultim titlu din trilogia minelor, din care am văzut pînă acum transcrieri scenice viguros realiste și cam greoaie, în lectura scenică a Catincăi Drăgănescu, însă, textul a devenit un minunat obiect teatral. Un spațiu scenic pe două niveluri, un soi de cabană stil vagon, unde se desfășura acțiunea, și deasupra un soi de pod unde străjuia un cor de personaje în straie albe ce comenta acțiunea. Le-am denumit „duhurile minei“, căci piesa este o poveste după dezastrul unei mine părăsite și încercările de supraviețuire ale celor rămași în sat De fapt, o comedie extrem de neagră: „Au fost odată mai mulți mineri care aveau vise mari… Cum oamenii coborau în mine/ Și scoteau întuneric/ Din mine/ Și scoteau/ Cărbuni negri/ Ca golul dintr-un suflet pustiit“. În satul secuiesc sosește un polițai român, jucat de Sebastian Marina, ce trebuie să descopere o încurcată afacere de furt. Secuii vorbesc o română perfectă, dar polițaiul încearcă să vorbească ungurește și secuii nu înțeleg o boabă. Jocul acesta lingvistic inversat e absolut aiuritor, iar Sebastian Marina e capabil să răstoarne toate situațiile. L-am regăsit cu aceeași vervă comunicativă în alt spectacol, venit tot de la Sfîntu-Gheorghe, alături, printre alții, de Ion Fiscuteanu jr. și Elena Popa, într-un spectacol‑experiment semnat de Carmen Livia Vidu. E o regizoare care face de multă vreme un „altfel de teatru“, de fapt, spectacole care îmbină teatrul, filmul și video. Iar povestea ei de azi vorbește și ea despre familia unui oraș. Jurnal de România. Sfîntu Gheorghe vrea să fie portretul unei generații și a unui oraș, dincolo de imaginea sa turistică sau oficială. Șase actori, deci, căci e vorba despre memoria lor, au acceptat provocarea, veniți din mai multe zone ale țării în această „insulă de ungurime“, care a devenit definitv „acasă“ pentru ei. Sînt proiectate imagini sau filme personale, fotografii de familie, locuri, în timp ce fiecare vine și deapănă istoria propriului itinerariu sau un soi de portret intim al orașului. Un dificil exercițiu de sinceritate, cum o recunosc ei înșiși. Un proiect multidisciplinar, de lungă durată, ce continuă la Constanța și la București. Carmen Livia Vidu este una dintre personalitățile cele mai inventive din tînărul teatru românesc, care scrie cu camera video, gîndește în imagini și compune spectacole la granița dintre arte, spărgînd tiparele și învățîndu-ne cu un altfel de teatru.