Poveştile Şeherezadei, la Granada

Avionul a aterizat cu întîrziere în Málaga, așa că în Granada, destinaţia mea finală, am ajuns pe timp de noapte, într-o atmosferă toropitoare de august. Am aflat de la început că e ușor să te rătăcești, pentru că străzile sale înguste, cu case albe și joase ce m-au trimis iniţial cu gîndul la peisajul din insulele grecești, formează un labirint care-ţi lasă senzaţia, ca în Cartea de nisip a lui Borges, că ajungi de fiecare dată în altă parte și că nu mai poţi să te întorci din punctul de unde ai plecat. În Albayzín, faimosul cartier maur, este ușor – și apoi, mi-am dat seama, indicat să te rătăcești – să intri mereu într-o altă poveste. Am început să urc printre casele acelea tăcute, care, mult după miezul nopţii, se odihneau și ele, și, tot ca în Grecia, doar pisicile, zeci de pisici cu ochii sticloși și curioși, mai rămăseseră de strajă.

Vila tipic spaniolă în care trebuia să îmi petrec următoarele săptămîni era de negăsit, un miraj potenţat de căldura vălurită a nopţii și de aroma ceaiului Mil y una noches, ce răzbătea de jos, din zona tienda-urilor marocane încă deschise. Am coborît din nou pînă acolo pentru a întreba pe cineva cum pot să ajung la adresa pe care o aveam scrisă pe o foaie. Lîngă magazinul cu mirodenii orientale, la o cafenea unde se putea fuma hookah, proprietarul îmi explică, îi mulţumesc și apoi plec. Peste puţin, îl văd în urma mea, alergînd și spunînd: „Nu mergi bine, trebuie să faci dreapta după fîntînă, nu aici, hai că îţi arăt eu drumul“. „A, nu, nu e nevoie, mulţumesc“, îi răspund eu, deja trezită de sistemul de alarmă extrem de sensibil din subconștient, învăţat să se activeze la orice urmă potenţială de pericol. „Nu se poate, îmi spune el, te poţi rătăci pînă dă soarele, vin cu tine.“ Și în ciuda alarmei declanșate în mine, în ciuda suspiciunii care mă făcea să îl privesc cu coada ochiului pe acel om, în încercarea de a surprinde orice ar fi părut în neregulă, asta a fost tot: mi-a arătat cum să ajung la vila. În Granada am învăţat pentru prima oară în viaţă că, uneori, oamenii fac bine doar de dragul de a face bine, fără să aștepte ceva în schimb. Darul cel mai mare pe care ţi-l poate oferi Granada este să te facă să-ţi recîștigi măcar puţin încrederea în oameni.

Alhambra – cînd trecutul e mai viu decît prezentul

În orice loc ai fi în Granada, fie în Albayzín, fie în Sacromonte, locul unde s-a dezvoltat flamencoul, te simţi copleșit, dar și călăuzit de imaginea grandioasă a Palatului Alhambra, ce veghează de pe o colină întregul oraș. Nu mai are de mult rolul de fortăreaţă (alcazaba), acum este doar o mărturie a istoriei acestui oraș pentru care s-au luptat și arabii, și creștinii, ambele culturi lăsîndu-și o amprentă puternică pînă în prezent; un oraș al multiculturalităţii, încă un concept în care nu mai credeam de ceva vreme, dar pe care Granada mi l-a dăruit înapoi. Alhambra (din arabă „al Hamra“ – „[fortăreaţa] roșie“, de la culoarea turnurilor de observaţie), palat, fortăreaţă, oraş în miniatură, imagine-emblemă pentru dinastia nazarí, devine, dintr-o fortăreaţă veche, reședinţă regală pentru Muhammad I, la jumătatea secolului al XIII-lea, urmînd ca întreg complexul, cu toate grădinile (Generalife – grădina paradisului) și palatele, să fie continuat în secolul al XIV-lea și în secolele următoare, după căderea dinastiei nazarí şi finalul al-Ándalus. În 1492, a luat sfîrșit dominaţia arabă de opt secole în Granada (începută în 711, odată cu sosirea lui Tariq ibn Ziyad, un berber din nordul Africii, în Peninsula Iberică, unde a început conquista Spaniei), ultimul rege arab, Boabdil, fiind înlocuit de regele catolic Carlos V. Alhambra devine reședinţă creștină, iar amestecul de influenţe se observă azi peste tot în această structură impunătoare, inclusiv în inscripţiile cu care sînt împodobite zidurile. Nici un spaţiu nu este lăsat nedecorat, arta este miniaturală, luxuriantă, o îmbinare între decoraţii caligrafice și reprezentări nonfigurative, vegetale (ataurique).

În Granada de azi, modernitatea nu a reușit să îngroape acea atmosferă atemporală de poveste orientală, pe care o poţi simţi spusă și cîntată în toate colţurile orașului. În Albayzín, cartierul arab unde musulmanilor li s-a permis iniţial să locuiască și după cucerirea creștină, înainte să fie alungaţi, iar moscheile să fie convertite în biserici, se resimte cel mai bine conservarea unei lumi diferite, speciale, încremenite parcă într-o atemporalitate ce te face să te rupi de ritmul orașului. De altfel, locuitorii Albayzínului, atunci cînd vin în centru, spun „Cobor în Granada“ – ca pentru a separa două lumi ce sînt, totuși, unite indestructibil de Alhambra și de istorie. De la rîul Darro începe urcarea în Albayzín: jos, poţi să juri că eşti în Maroc, cu străduţele colorate, cu aromele puternice de mirodenii, cu arabi care te îmbie să încerci dulciurile tipice sau să primeşti o felicitare cu numele tău scris în arabă sau poate să îţi facă şi un tatuaj cu henna; apoi, pe măsură ce urci, intri într-o lume labirintică, plină de fîntîni și cármenes – case tipic granadine, cu grădină în mijloc –, dar și de miradores, ce apar neașteptat după vreo cotitură, deschizînd spectaculos perspectiva asupra orașului, pe care îl poţi admira ore întregi, cuprinzîndu- l într-o singură privire.

La mirador San Nicolas, cel mai popular, în inima Albayzínului, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, zidurile sînt neîncăpătoare pentru oamenii care vor doar să stea să admire priveliș – tea oferită de Alhambra. Este o piaţetă cu tentă hippie, cu cîntăreţi de toate soiurile, cu comercianţi de produse tipic andaluze, în general cu oameni de pe tot globul, un loc primitor pentru toţi. De fiecare dată cînd rătăcești prin Albayzín, descoperi ceva nou, o casă, un vechi palat, o expoziţie, un bañuelo (foste băi arabe). Așa am descoperit, întîmplător, Palatul Dar al-Horra, în Albayzín Alto, care a aparţinut mamei lui Boabdil, ultimul conducător al dinastiei nazarí în Granada. Tot întîmplător, am intrat în casa memorială a pictorului belgian Max Moreau, care și-a trăit ultimii ani în această carmendin Albayzín, cu o priveliște superbă către Alhambra, dintr-o mică grădină interioară. Poţi să treci pe lîngă acest muzeu inedit fără să îl observi, să îl consideri o altă carmen și atît, dar poate fi un refugiu excelent în verile toropitoare, plus un prilej de a-l cunoaște pe acest portretist destul de umbrit de istorie.

Dacă urmezi strada șerpuită de la mirador San Nicolas în sus, nici nu îţi dai seama cînd ai ieșit din Albayzín și ai ajuns în Sacromonte, cartierul unde a înflorit flamencoul, odată cu sosirea ţiganilor în secolul al XV-lea. Sacromonte este și el o altă lume faţă de Albayzín. În Sacromonte ajungi parcă mai bine în viaţa locuitorilor din Granada, întrucît vara, pe străduţele lungi și înguste, oamenii își pun mese și scaune și organizează mici fiestas sau pur și simplu reuniuni de familie și prieteni. În Sacromonte, timpul chiar pare că stă în loc: în fiecare seară de marţi, mergînd la cinematograful în aer liber de lîngă celebrele peşteri, înainte locuite de ţigani, întîlneam aceiași oameni, aproape în aceleași poziţii, la aceleași mese improvizate în faţa caselor. Uneori, e reconfortant, nu doar straniu, să știi că vei da peste aceleași imagini, la aceleași ore… Ca și cum te-ai perinda prin faţa acelorași tablouri vivante, în căutarea unei siguranţe ce rămîne, evident, iluzorie.

Granada este singurul oraş în care m-am întors şi a doua, şi a treia oară, este oraşul mereu misterios, imposibil de înţeles şi cuprins pe deplin. Oraşul despre care, atunci cînd te gîndeşti la el de la distanţă, te întrebi dacă există cu adevărat sau dacă nu cumva a fost plăsmuit de vreo poveste a Şeherezadei. Se spune că nu există nimic mai rău pe lume decît să fii orb în Granada – şi apoi, după ce vezi Granada, rămîi cu imaginea ei întipărită permanent în memorie, un zahir borgesian care îţi reconfigurează pentru totdeauna felul în care înţelegi călătoriile şi descoperirea de lumi noi.