Povestirea ca formă de divinaţie: Ghicitor în pietre de Mircea Eliade

Dintr-o anumită perspectivă, se poate spune că, la 30 de ani de la dispariţia lui Mircea Eliade, facem parte dintr-o generaţie care a depăşit vîrsta adolescenţei, o vîrstă a elanurilor eroice, dar şi a miopiei1, definită în sens figurat ca incapacitate de a cunoaşte lucrurile şi fenomenele în toată complexitatea lor. Astfel, putem observa că opera sa literară rămîne dovada faptului că interesul pentru universul spiritual al omului arhaic nu a fost unul exclusiv ştiinţific. De fapt, aşa cum a arătat Sorin Alexandrescu, opera ştiinţifică şi opera literară corespund unor metode sau viziuni diferite de a interpreta aceleaşi fenomene: „[…] literatura fantastică a lui Mircea Eliade se situează între cea realistă şi studiile de filozofie sau istorie a religiilor, în acelaşi sens în care evaluarea unor evenimente ca «fantastice» se situează între descrierea lor strict pozitivă, indiferentă la mister, şi interpretarea lor scientistă, în funcţie de anumite complexe culturale arhaice, circulaţie a motivelor mitice şi ritualistice etc.“2. Ţinînd cont de această premisă majoră, în cele ce urmează îmi propun să aduc în discuţie nuvela Ghicitor în pietre, mai puţin vizitată de critica literară, dar care surprinde în mod ideal pluralitatea sensurilor ce pot fi atribuite evenimentului, fără de care ar […]