POVESTIRI DIN STRADA MICĂ. Prima poveste e o scrisoare

Domnule dragă, Căci nu vă plăcea să vi se spună profesor şi, prima oară cînd ne-am cunoscut, domnule Marino, nici nu s-ar fi făcut o glorie din asta. Era în vremea în care, deşi Clujul avea o aparenţă heidelbergiană şi încerca, aşa, cu eforturi majore să o păstreze cu sprijinul „noului val“ al Filozofiei Partidului, nu reuşea. Pe atunci, tovarăşul Boc dirija destinele ideologice ale studenţilor universităţii. Nu dumneavoastră şi nici alţii. Pe atunci, doamna Cornea mergea la biserică însoţită de miliţieni. Pe atunci, domnul profesor David Prodan îşi termina socotelile cu viaţa, spunînd adevărul celor văzute de el, în memorii ce au rămas ca o piatră unghiulară a operei sale istorice. Fiecare om are catedrala lui. A unora este construită din ură şi frustrare, pentru că aşa au fost învăţaţi. A altora se face în singurătate, pe Strada Mică, la nr. 1. Aşa se numea strada în care domnul academician Prodan îşi scria un adevărat testament, într-o solitudine pe care o lua drept fericită. L-am cunoscut acolo… şi am învăţat ce e singurătatea alergătorului de cursă lungă.   Pe atunci, cred că era prin ’86, v-am cunoscut, domnule dragă Marino, la o cafea, la vestita „Arizona“, micuţa cofetărie dintre […]