Practica prostiei şi patologia discursului public

  • Recomandă articolul
Oamenii politici vin şi pleacă, unii mai repede, fără să lase urme vizibile în viaţa publică, alţii tîrziu şi abia după ce şi-au erodat capitalul de simpatie datorită căruia au ajuns în prim-plan. Aşa s-a întîmplat, în cele două decenii de regim democratic, cu Ion Iliescu, cu Nicolae Văcăroiu sau cu Adrian Năstase, figuri devenite atît de impopulare, încît păreau, la vremea lor, imposibil de dislocat din funcţiile pe care le ocupau. Exasperare, nemulţumire, revoltă, spaima că vom vedea reinstalate practicile vechiului regim comunist – acestea erau sentimentele noastre din 1992, 1996, 2000, 2004, 2009… Astăzi, cînd cel la adresa căruia se revarsă nemulţumirea şi furia populaţiei se numeşte Traian Băsescu, nimic esenţial nu pare să se fi schimbat în relaţia dintre cetăţeanul simplu şi reprezentantul cel mai înalt al Puterii politice. Avem, din nou, un om politic pe care să-l detestăm, împotriva căruia să acţionăm, pe care să-l considerăm responsabil de toate eşecurile societăţii şi ale sistemului politic şi pe care să-l dorim înlăturat cît mai repede de la putere. Nu aşa am funcţionat în ultimii douăzeci şi doi de ani? Nu am recurs, constant, la votul negativ (cu singura excepţie în 1996, cînd votul pentru Emil Constantinescu a […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.