Predispoziţia spre criză

Trecerea, prin forţarea unei crize guvernamentale, de la cel de-al doilea guvern Ponta la cel de-al treilea readuce în atenţia opiniei publice probleme structurale ale sistemului politic românesc. De ce guvernele româneşti de coaliţie nu rezistă un întreg ciclu politic? Care să fie principala cauză a relativei instabilităţi politice româneşti: personalizarea excesivă a vieţii politice, organizarea clientelară a partidelor politice sau un viciu de structură al regimului instituţional? Oricare ar fi explicaţia, predispoziţia spre criză pare a fi fost un element fondator al regimului politic. Dacă privim retrospectiv istoria guvernamentală a ultimilor 25 de ani, constatăm că, exceptînd guvernul condus de Adrian Năstase între 2000 şi 2004, toate celelalte guverne de după 1990 fie şi-au schimbat compoziţia politică faţă de situaţia parlamentară din momentul votului de învestitură, fie au fost instabile. Guvernul Roman a fost „răsturnat“ de mineriada din septembrie 1991, iar următorul guvern, Stolojan, însemna deja o altă compoziţie politică. După intrarea în vigoare a Constituţiei, guvernul Văcăroiu (1992-1996) a început ca guvern minoritar FDSN, pentru a se transforma, în 1994, în guvern de coaliţie al Patrulaterului roşu (PSDR, PUNR, PSM, PDAR, ba chiar – pentru o vreme – şi PRM). În ciclul politic următor, 1996-2000, s-a manifestat instabilitatea […]