Prima şcoală românească din Şcheii Braşovului şi ultima lecţie despre Anton Pann

Puţine locuri mi-au marcat destinul aşa cum a făcut-o prima şcoală românească din Şcheii Braşovului. Am ajuns acolo într-o zi de toamnă a anului 1981, în urmă cu aproape 35 de ani. Părintele Vasile Oltean, directorul de atunci şi de astăzi al aşezămîntului, în acea vreme profesor de limba română, m-a aşezat printre vechi ceasloave şi documente scrise pe hîrtia secolelor XVII-XIX, care foşnea între degetele adolescenţei mele ca aripile unor fluturi mari de noapte, şi a fost primul meu dascăl în deprinderea paleografiei chirilice, pe care o stăpînesc pînă în ziua de astăzi şi o exersez cu mare plăcere, de fiecare dată cînd mă aflu într-o biserică veche, pe pietre de pisanii şi inscripţiile frescelor. La Facultatea de Istorie, pe care am urmat-o mai apoi, am căutat să mă desprind de rigorile ideologice impuse istoricilor şi mi-am găsit refugiul, datorită acestei deprinderi bine stăpînite, intrînd într-o lume dispărută de două secole, prin descifrarea manuscriselor chirilice şi a însemnărilor de pe vechile cărţi bisericeşti, la Arhivele Naţionale, unde am cercetat doi ani arhivele vechii Mitropolii a Ungro­vlahiei. Aşa s-a făcut că lucrarea mea de licenţă, care avea ca subiect tipărirea vechilor cărţi bisericeşti în tipografiile mitropolitane, a luat consistenţa unei cărţi – care avea să fie tipărită în 1996, la Editura Fundaţiei Culturale Române, sub titlul Plimbare pe uliţa Tipografiei. Este cartea mea de debut ca istoric, scrisă de fapt între 1986-1988, şi are ca subiect universul cărţii vechi româneşti, o carte despre cum se tipăreau cărţile, începînd cu tehnica fabricării hîrtiei şi încheind cu ce mîncau şi cum trăiau tipografii, cu cartea socotită obiect de preţ şi cu preţ, dar şi ca bun de prestigiu în Valahia secolului fanariot. Mi-au plăcut, de atunci încoace, şi mă fascinează vechile tipărituri, frumuseţea lor aparte, în spatele tipăririi cărora se află, de obicei, doi-trei ani de trudă a unor tipografi cărora arareori le ştim numele, pus în coada cîte unei predoslovii. Această armată de truditori care au sădit şi au înfrumuseţat limba română, cei ce au construit fundamentul identităţii noastre naţionale, pe care s-a ridicat România modernă a veacului paşoptist, a rămas pînă astăzi prea puţin cercetată şi, mai mult, urmele ei riscă să dispară cu totul.

Prima şcoală românească din Şcheii Bra­şovului, unde am învăţat prima oară de la aceşti făuritori de carte că „orişicum ai privi lumea şi prin orişicare ochean, spre toate zările, din patrie o faci, spre sporul înţelepciunii tale şi sporul ei“, cum scria călugărul Ma­carie tipograful în predoslovia Octoihului Mare, tipărit la Bucureşti, în 1798, se află astăzi aproape în ruină. Anii nepăsători ai tranziţiei au trecut peste acest aşezămînt uitat, în care sînt păstrate comori rare ale românităţii noastre şi ale bibliofiliei universale. Am vizitat, în urmă cu două săptămîni, prima şcoală românească din Şcheii Braşovului. În depozitele ei se află peste 6.000 de cărţi vechi şi 30.000 de documente, majoritatea chirilice (în total, 44 de metri liniari de arhivă), printre care unele sînt valori de excepţie: o pagină dintr-un Omiliar de secol XI, un manual care avea în jur de 700 de pagini, toate ediţiile Bibliilor tipărite pe pămîntul românesc, începînd cu cea de la Bucureşti, din 1688, şi încheind cu Biblia tipărită de Andrei Şaguna, dar şi ediţii rare, tipărite în limba română la Sankt Petersburg, în 1818, sau la Viena, în 1868. Au rămas necercetate patru camere din cele cincisprezece ale arhivei. Cu două zile înainte de a-l vizita, părintele Oltean a găsit, într-una dintre acestea, prima cronică a lui Mihai Viteazul, tipărită la Nürnberg, în 1603, cu un an înainte de ediţia Wagner, socotită pînă acum prima relatare germană despre viaţa şi sfîrşitul domnitorului român. Am răsfoit-o şi eu cu emoţie. În Muzeul primei şcoli româneşti se mai află, la loc de cinste, un Tetraevangheliar, manuscris cu frumoase miniaturi, scris şi împodobit pe piele de ied nenăscut din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, la 1560, şi dăruit Bisericii Sfîntul Nicolae din Şcheii Braşovului. Tot aici se află şi prima carte slavă tipărită în lume, la Cracovia, în 1491, un incunabul tipărit pe cheltuiala lui Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, precum şi prima Biblie rusă, tipărită de Ivan Feodorov la 1581; la prima şcoală românească se află nu mai puţin de 12 exemplare ale acestei rarităţi bibliofile. Şi lista este prea lungă pentru a fi scrisă aici. Toate acestea se păstrează în depozitele atinse de igrasie, între pereţi jilavi, sub acoperişuri şubrede prin care, la ploi mari, pătrunde apa. Singura lor protecţie sînt coperţile groase de carton, care mai absorb din umezeală. Sfîrşitul lor nu este departe, ca şi cel al Muzeului primei şcoli româneşti, dacă lucrurile vor rămîne aşa.

De la fondarea lui, în 1962, Muzeul primei şcoli româneşti are statutul de muzeu bisericesc, pe lîngă parohia Bisericii Sfîntul Nicolae din Şchei. Salariile celor de aici sînt plătite de Mitropolia de la Sibiu. Acum, lucrează aici părintele Vasile Oltean, director peste muzeograful Vasile Blaj, absolvent de master în istorie teologică la Sibiu, o femeie de serviciu şi un paznic. Singurul moment de glorie l-a trăit prima şcoală românească, îmi spune el, în urma unei vizite a lui Ceauşescu, din 27 mai 1967, în urma căreia s-au alocat fonduri şi s-au creat opt posturi, niciodată ocupate complet, care au dus la restaurarea clădirilor anexe şi a Muzeului, unde se află, în şase camere, exponatele cele mai valoroase ale colecţiilor de aici. De atunci încoace, nu s-a mai întreprins mai nimic, în afara unor cîrpeli de zidărie şi acoperirea unor găuri din acoperişuri. Problema principală care văduveşte Muzeul primei şcoli româneşti este aceea că el nu are personalitate juridică distinctă, funcţionînd practic ca muzeu parohial. Dacă asta nu a constituit un impediment în timpul regimului Ceauşescu, acum este. Aşa s-a făcut că, după ce a primit nişte bani de la Consiliul Judeţean pentru organizarea unui concurs pentru elevi şi a unei Expoziţii dedicate Anului Brâncoveanu, părintele Oltean s-a trezit, chiar în Vinerea Mare a acestor Paşti, cu o adresă de la Curtea de Conturi, prin care era amendat cu nu mai puţin de 278 de milioane de lei vechi, cam de şapte ori cît primise ca fonduri pentru manifestările din cadrul Anului Brâncoveanu. Aşa a aflat părintele că nu poate oferi premii elevilor decît dacă este vorba de un concurs internaţional… S-a împrumutat de la rude şi prieteni şi a achitat amenda, renunţînd la ideea de a mai acoperi din cheltuielile de reparare a acoperişului clădirii principale a arhivei. Cît despre restul camerelor anexe, peste 30 la număr, care adăpostesc multe zeci de mii de cărţi din perioada modernă, nici nu poate fi vorba. „Fiecare ploaie îmi dă fiori“, îmi spune părintele, gîndindu-se la cărţile care mor încet.

Din aerul umed al arhivei, am ieşit, însoţit de părinte, spre Muzeul primei şcoli româneşti, unde aştepta un grup de elevi de la o şcoală generală din Breaza. Biletul de intrare este de 5 lei pentru copii şi 10 lei pentru adulţi, iar banii sînt destinaţi, în totalitate, acoperirii reparaţiilor şi cheltuielilor curente, cu electricitatea, încălzirea, apa curentă. S-a întîmplat, în cîteva rînduri, ca utilităţile să le fie tăiate pentru neplata facturilor, în perioade în care turiştii s-au arătat mai rar. Oricum, nu depăşesc, în medie, 100 de persoane pe săptămînă. În sala de clasă cu bănci vechi, aidoma celor în care s-au aflat generaţii întregi de dascăli, grămătici şi preoţi din secolul al XV-lea încoace, părintele Vasile Oltean le povesteşte despre şcoala de altădată, despre primul dascăl şi despre primul catalog de elevi atestat aici la 1682, cînd Ioan Duma avea 110 elevi, între care cel mai mic avea 20 de ani, trimişi la şcoala din Şchei pentru a deveni grămătici după trei luni, dascăli după şase şi preoţi după un an de învăţătură. Pentru şcoală, se plătea o căruţă de lemne, o găleată de grîu şi patru florini, echivalentul unei perechi de boi la vremea respectivă. Părintele le povesteşte despre Anton Pann, ani de zile dascăl al şcolii din Şchei, şi îi întreabă dacă au auzit de acesta. Copiii răspund în cor, cu un „nuuuu“ prelung, înghesuiţi în băncile vechi. Dar de Harrry Potter? – îi întreabă Vasile Oltean. Tot în cor, primeşte un „daaaaa“ prelung şi entuziast. De ani buni, Anton Pann a fost scos din programa şcolară de gimnaziu. Acum, încetul cu încetul, în anii tulburi şi zilele ploioase ale tranziţiei noastre, prima şcoală românească este scoasă, încetul cu încetul, din istoria noastră ca neam, fiind condamnată la o moarte lentă şi tristă. Singura speranţă şi-o mai pune părintele Oltean într‑un memoriu înaintat la Guvern, care să‑şi facă milă măcar cu nişte bani care să acopere reparaţiile urgente. Să treacă, încă o dată, peste iarnă, cu cărţile sale, documentele şi odoarele vechi (ale noastre, de fapt, comorile noastre naţionale) scoase de sub ameninţarea mucegaiului. Un mucegai care cotropeşte încăperile sufletelor noastre şi acoperă patria sub ideea europeană.