Principiul instalaţiei

Alături de Radu Niţescu, Alex Văsieş este, probabil, cel mai promiţător dintre poeţii lansaţi în ultimii ani. A debutat cu volumul Lovitura de cap (Casa de pariuri literare, 2012), nominalizat în 2013 la Premiul Naţional „Mihai Eminescu – Opera Prima“, prezentîndu-se în faţa cititorilor ca un autor cu personalitate, care încearcă şi adeseori reuşeşte, cu discreţie, fără patosul şi încrîncenările şcolii de la Fracturi (care, iată, începe să se transforme tot mai mult într-un fapt de istorie literară), propriul teritoriu poetic. Şi dacă ar fi să-l raportăm la vîrfurile promoţiei 2000, Văsieş e mai aproape de poeţii fantaşti de felul lui Constantin Virgil Bănescu, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia sau Radu Vancu, care au preferat contestaţiei gălăgioase (atît de necesară, totuşi, după 1989) o poezie care îşi propune să valorifice resursele, încă vii, ale imaginarului şi să aducă la zi, într-o manieră proprie, tradiţia vizionarismului cultivat de promoţiile anterioare. Cu menţiunea că autorul Loviturii de cap e lipsit de gustul „punerilor în scenă“ spectaculoase, al gesticulaţiei truculente şi al măştilor histrionice, scrie poeme „în alb-negru“, cu pete de culoare puţine, în care e evitată cu grijă orice notă maximalistă. Textele din mai recentul volum Instalaţia (Cartea Românească, 2016), nominalizat, nu de […]