Printre stele, pe bicicletă

De dimineață m-am trezit cu dorința imen­să de a mă agăța din nou de una dintre aripile timpului meu, cea mai mare dintre toate și cea mai bogată, sperînd să-l întorc din drum și să-i vorbesc puțin despre cîteva dintre dorurile mele. Așa că i-am vorbit despre copiii-stele, zîne, Ilene Cosînzene și Feți‑Fru­moși îmbrăcați cu pijamale cu Spiderman și costumașe mereu colorate și vesele. Despre alergatul pe holurile patrulaterului-palat, jucatul de-a v-ați ascunselea, obrajii lor rumeni, gropițele și țipetele dulci, dar și despre bătutul din palme și cîntatul la instrumente ima­ginare, păpușile și șampania cu care un cavaler cu ochi de smarald cutreiera saloanele ca să invite lumea la petrecere.

Despre teatru și admiratul luminițelor orașului seara, la plecare, în furata noastră plimbare prin oraș, despre discuțiile lungi, cu pauze și fără puncte de suspensie, șoptite, strigate, culese din vreme sau cu miros de toamnă, cu cele mai frumoase prințese. Despre visele mari, parfumate, catifelate, cu gust de ciocolată sau puternice, ca o strîngere de mînă fermă, pe care le făceam împreună. Despre poveștile cu vîrcolaci sau vrăjitoare, inventate de o prințesă a cărei frumusețe îți tăia respirația și acoperite cu o pojghiță foarte subțire, din căpșuni și friș­că, care de curînd a primit în dar 17 stele.

Despre toate astea i-am șoptit într-o seară la ureche unuia dintre cavaleri, atunci cînd am reușit să agăț timpul preț de cîteva clipe. Înainte de plecarea spre stele, orologiul din cameră s‑a izbit cu putere de perete, atunci cînd bicicleta lui a claxonat pentru ultima oară. Ajutată de praful de stele strîns cu grijă într-un săculeț de copii, zgomotoasa bicicletă și-a început călătoria. Nu te gîndești niciodată că cerului i-ar putea lipsi ceva, cu atît mai mult o bicicletă. Cum să-ți treacă prin cap că pe una dintre stele locuiește ea? Numai că, sîmbătă seara, o bicicletă nouă s-a prezentat cuminte la ușă, a bătut discret la poartă, nu avea o măsură sau o culoare anume, era însă frumoasă și aștepta să se întîlnească cu unul dintre cavaleri.

Mai bine de un an de zile au lucrat copiii‑stele la confecționarea unei biciclete, într‑unul din ateliere, a fost nevoie de multe zîmbete și mai ales de praf de stele. Cavalerii cerului trebuie să călătorească în cele mai bune condiții, repetau ei într-una. Dacă îți ridici puțin privirea, pe una dintre stele te întîlnești cu papionul micuțului Charlie, e apretat de bunul lui prieten, Chaplin, ba îi poți vedea chiar și pantofiorii, dacă-ți înalți capul, le vezi și culoarea, iar pe baloane frumos colorate, poți vedea cum sar copiii-stele, azi au niște mușcate grozave dese­nate pe față, iar cea mai neastîmpărată este o fetiță care te fixează cu ochiul ei soare, ploaie, vînt și strigă: „La copii! Să mergem la copii! Acum!“.

„Bicicleta e gata!“, șoptesc buzele lor, învelite în cele mai zemoase și fragede cireșe. „Oare le vor plăcea cavalerilor care vor veni azi șaua ei moale, culoarea, formele norilor desenate de roțile ei delicate?“, aruncă cuvintele, cu multe semne de întrebare, niște plete vesele. Și așa cum le stă bine unor cavaleri, aceștia încearcă din răsputeri să-i liniștească pe copiii-stele, deși în sinea lor se amuză teribil de micuțele lor griji. „Ne înduioșează pînă peste cap copiii-stele, atît de fragili, de puternici, unici…“

Cavalerii cerului nu sînt asemănători cu cei din cărți, nu au tunică sau sabie, ci sînt îmbrăcați în ținute ușoare, de vară, iar unul dintre ei ține pe umăr un aparat foto cumpărat cu puțină vreme în urmă. Așa a și ajuns la stele, cu aparatul foto pe umăr, cu adidașii Nike în picioare, o geacă de piele și brăzdînd cerul pe bicicletă. Se vede și acum, dacă te uiți cu aten­ție, o dîră albă, spiralată, lăsată pe cerul atît de înalt azi de unul dintre beculețe.

„Ce cavaleri au venit, cît sînt de distinși!“, suspină pline de emoție mai multe glasuri.

„Aici nu vom avea program, reguli și nu ne va mai fi frică, de azi vom străbate nestingheriți cerul pe bicicletă. De ce să ne dorim doar cîteva clipe de fericire, cînd aici ținem în brațe însăși eternitatea?“, şi bat frenetic din palme mînuțele lor delicate. Dis-de-dimineață, dintre nori răsar pistele, se construiesc după bunul plac al copiilor, e suficient un gînd și gata, pot deveni orice le este lor drag, pot lua ușor forma unui cornet cu înghețată, a unui munte sau a unei trompe de elefant sau sînt cu gust de plăcintă, pot fi mari, mici sau ascund printre faldurile lor nisipul sidefiu al unei raze.

„Numele copiilor-stele sînt o taină mare“, ăsta e primul lucru pe care îl remarcă fotograful odată ajuns acolo. „Ele nu pot fi spuse tare, dar nici în șoaptă, și nu mai e un mister faptul că toate se află înscrise într-o carte.“ Cartea cu numele copiilor-stele se găsește într-o bibliotecă imensă, suspendată, ale cărei rafturi cu cărți se văd cum sar de pe un nor pe altul seară de seară, aici și timpul are un loc al lui, este un timp diferit, adevărat, e la vedere și stă cocoțat bine mersi pe unul dintre rafturi, fără să fie deranjat de ceva, sau uneori, cînd se plictisește, moțăie pe fundul unei cutii frumos brodate tot de copii, sau iese afară doar atunci cînd este invitat la joacă.

Timpul e cuminte aici, ocupația lui preferată este să surprindă atingerile delicate ale îngerilor atunci cînd introduc în sertare fișele frumos aranjate cu numele copiilor, în timp ce literele se țes singure, din foiță de aur. Aici timpul nu mai face tic-tac. Niciodată. Tic-tacul e precum pocnitul din degete, în stele, la fiecare pocnit, timpul pur și simplu se evaporă.

„Pe fiecare raft din bibliotecă locuiește un nume, care nu e niciodată singur. Are o casă cu grădină frumoasă și tot ce îi trebuie, iar în ea locuiește cu zeci, sute, mii de alte nume“, își spune fotograful, în timp ce marea carte se apropie încet de el ca să îl cuprindă. „Așa s-au născut norii, se mai aude dintr-un sertar, din numele lor, lipite cu stele“. Aparatul de fotografiat trece, și el, prin mîinile lor curioase. Cu el sînt cercetate zilnic literele din cartea cu nume, dacă stau confortabil în carte sau sînt scoase să se încălzească la soare, dacă se trezesc dimineața vesele sau sînt obosite seara, la culcare, cînd se trage perdeaua. Un lucru e cert, de sîmbătă seară, alți cavaleri și copii-stele străbat împreună cerul pe bicicletă.

Am scris această poveste în semn de recunoș­tință față de cei mai mari și frumoși luptători pe care eu îi cunosc, copiii de la Institutul Oncologic București și Spitalul „Marie Curie“, sec­ția de oncopediatrie, dar este și un omagiu adus celor care nu mai sînt, precum și tuturor mamelor, cele mai devotate, curajoase, delicate și iubitoare ființe. Un mare deșert ar fi fost în inima mea dacă n-ar fi fost atinsă de minunatele lor aripi.

Fotografiile îi aparțin unui tînăr minunat, fotograf în cer acum, Dragoș Gabriel Pascale.