Privirea melcului

Prevăd deja ce o să spuneţi; iar o să ziceţi că exagerez, că mă amuză, dar că suprainterpretez. Mă amuză, nu pot să mă plîng, dar, dacă e să vorbim despre suprainterpretare, dumneavoastră sînteţi cel care exagerează. E adevărat, văd o grămadă de lucruri în acest melc; dar, pînă la urmă, dacă pictorul l-a pictat aşa, este tocmai pentru a-l vedea şi a ne întreba: ce Dumnezeu caută acolo? Credeţi că e o treabă normală? În somptuosul palat al Fecioarei Maria, în momentul (o, atît de sacru!) al Bunei Vestiri, un ditamai melc care defilează, cu ochii scoşi din cap, între Arhanghel şi Fecioară – chiar nu aveţi nici o obiecţie de făcut? Şi chiar în prim-plan! Încă puţin şi s-ar vedea şi dîra balei pe care o lasă în urma lui! În palatul Mariei, Fecioara preacurată, atît de imaculată, atît de pură, acest bălos face mai degrabă mizerie şi, în plus, este oricum, numai discret nu. Departe de a-l ascunde, pictorul ni l-a pus sub ochi, imposibil de ratat. În final, nu o să-l mai vedem decît pe el, nu o să ne mai gîndim decît la el şi la întrebarea: ce caută melcul acolo? Să nu veniţi acum […]